Skip to main content

Full text of "Györfi-Deák György - Lampa de veghe"

See other formats


LAMPA DE VEGHE 

(cronici de carte) 

Gyorfi-Deak Gyorgy 



edijia a Il-a 
Jibou, 6 august 2014 



Fisa de catalog: 

GYORFI-DEAK GYORGY 

Lampa de veghe (cronici de carte) / Gyorfi-Deak Gyorgy. - 
Edrfia a doua, 6 august 2014. - Jibou. 
142 p. 

fara ISBN; fara pre}. 

821.135.1.09 A/Z 



(c) 2005, 2014 - Gyorfi-Deak Gyorgy 

Volumul poate fi distribuit liber in format electronic, fara modificari 
ale con^inutului. Este interzisa comercializarea lui. 
Adresa de contact: gyuri4675@yahoo.com 



CUPRINS 



Aranjamente 

BUNICA DISTOPIILOR 

(Edwin A. Abbott - Flatland: A Romance of Many Dimensions) 

A LA TURCA, BRE! 

(Mihai Alexandria - Cantand cu Europa) 

VISELE §1 VIITORUL 

(Artemidoros - Carte de talmacire a viselor) 

DESPRE DORURI §1 DORE 
(Sanziana Batiste) 

MAREA PROVOCARE (UN CAL TROIAN CU NI§TE ARIPI 

UREASE) 
(Ovidiu Bufnila) 

CRUCIFICAREA LUI MOREAUGARIN 
(Ovidiu Bufnila - Cruciada lui Moreaugarin) 

PUNCT §1 DE LA CAPATAI 
(Voicu Bugariu - Mozart si Moartea) 

FORTA TAMADUITOARE A CUVANTULUI 
(Camelia Burghele - Descantece) 

ORTODOXIA SALVEAZA ETNOGRAFIA 

(Dora Czegenyi - A hiedelem es hiedelemszoveg mint reprezentacio) 

COLEGUL NOSTRU DFN NE§TIUT 
(Dora Davidovici) 



EMINESCU SI „VENETIA" 
(Eminescu - Venecia) 

„GALBAR", PRIMA BANDA DESENATA SF ROMANEASCA 
(Sandu Florea si Ovidiu Surianu - Galbar) 

GRAFICA FANZINELOR TPMISORENE 
(Ilustra^iile din fanzinele „Paradox" si „Helion") 

TEMEINICIA CUTEZANTEI 

(Radu Pavel Gheo - Despre science-fiction) 

FARMECUL DERUTEI 

(Radu Pavel Gheo - Fairia: o lume indepartata) 

PICATURA CHrNEZEASCA 

(Mihail Gramescu - Ildiko: microromanele singurata^ii) 

UN „COPIL TERIBIL" PRFNTRE FEMEI 
(Mihail Gramescu - Razbunarea Yvonei) 

SCRIITORUL DE OJEL FNOXIDABIL 
(Harry Harrison) 

ADEVARUL DESPRE DRACULEA 
(Otilia Hedesan - Sapte eseuri despre strigoi) 

MAREA EXTRAGERE 

(Catalin Ionescu - Loser: Mastile norocului)" 

VIZUAL SI SEMNIFICATIE 

(Lucian Ionica - Imaginea vizuala: Aspecte teoretice) 

PRIMA MONO GRAFIE CRITICA TOLKIEN 
(Robert Lazu - Lumea lui Tolkien) 

MAI MULT DECAT „NIMIC" 
(Adina Lipai) 



O MACHIAVELIADA COSMICA 
(Victor Marin - Elogiul muncii de partid) 

CRITICUL LOGICII IMPURE 

(Dumitru Micu - Scurta istorie a literaturii romane: perioada 
contemporana, proza) 

DEASUPRA ECLIPSEI, IN ASTEPTAREA APOCALIPSEI 
(Viorel Muresan - Lumina absenta) 

TAIEREA IMPREJUR A TACERII 
(Viorica Muresan - Urma piciorului stang) 

ERA DIGIT ALA 

(Nicholas Negroponte - Era digitala) 

SUB ZODIA PELICANULUI 
(Ana Olos - Pelicanul sau babi^a) 

ESENTA ADEVARATEI MISCARI 

(Mircea Opri^a - Anticipa^ia romaneasca: Un capitol de istorie 
literara) 

UN CRONICAR CONTEMPORAN 

(Alexa Pasca) 

LITERATURA PE CONT PROPRIU 

(Ovidiu Petcu - Chipul pamantului: Oameni in spa^iu) 

DE LA FABULA LA SPACE-OPERA 

(Nicolae Pop - Aventurile junilor astronaut Romeo si Dan: Jurnal de 
bord) 

DINCOLO DE ISTORIE 
(Liviu Radu - Constanta 1919) 

O APOCALIPSA REZOLVATA 
(Liviu Radu - Spaime) 



FERICIT CEL CE-SI CUNOASTE FRATII 
(Liviu Radu - Op^iunea) 

O ANDROIDA CASTA SI-0 CASCA ALBA 
(Sergiu Somesan - Sa n-o saru^i pe Isabel) 

IMPLINIRE IN 2 

(Sergiu Somesan - Carte de magie) 

UN CRACRJN EXTRATERESTRU 
(Sergiu Somesan - Cadouri de Craciun) 



ARANJAMENTE 



Prima edi^ie a prezentului volum a aparut pe situl Cenaclului 
science-fiction H. G. Wells din Timisoara, sub ingrijirea scriitorului 
Dusan Baiski, in data de 14 februarie 2005. 

Ceva mai tarziu, o copie pirat a fost preluata de aici, compilata 
de la coada la cap (cu articolele puse in ordine inversa) si postata pe 
situl scribd.com. 

Din pacate, acum a disparut si ea - drept urmare, m-am vazut 
nevoit s-o inlocuiesc cu o versiune autorizata. 

Volumul a fost analizat de criticul Mircea Opri^a in articolul 
"Insomnii de cronicar", text reprodus ulterior in volumul "Cronici de 
familie. SF-ul romanesc dupa anul 2000" (Editura Casa Car^ii de 
§tiinta, Cluj, 2008). 

Lectura placuta! 

Autorul 



Jibou, 6 august 2014 



BUNICA DISTOPIILOR 



Edwin A. Abbott este un nume foarte pu^in cunoscut la noi. In 
primul rand, pentru ca principala sa opera, romanul „Flatland: A 
Romance of Many Dimensions" (Platlanda: o poveste romantica in 
mai multe dimensiuni), n-a fost tradus in limba romana. 

Criticul Florin Manolescu il aminteste doar conjunctural, de trei 
ori, in „Literatura SF". Prima data, vine vorba de „Flatland" atunci 
cand discuta diferitele denumiri autohtone date literaturii SF, iar 
criticul remarca forma de „roman matematic", caracterizarea lui I. 
Ionescu din articolul „Via^a in lumea plana", aparut in „Natura", 
revista stiin^ifica de popularizare, an. VIII, nr. 7, aprilie 1913, p. 193. 
A doua oara, cand discuta defini^ia genului SF si socoteste ca: „pe 
treapta cea mai inalta a modelarii indirecte s-ar putea recunoaste 
analogia cu un model matematic". Iar a treia oara, cand vine vorba de 
cronica publicata de Grigore C. Moisil in nr. 27 din 3 iulie 1923 in 
„Ziarul stiin^elor si calatoriilor": „0 calatorie in Flatland. Fantezie 
matematica". 

Pentru ca samburele axiomatic din care a rodit povestirea lui 
Abbott n-a reusit sa entuziasmeze partizanii autohtoni, precum 
Herbert George Wells 1-a fermecat pe Henri Stahl, nimeni n-a scris 
„Un roman in Platlanda" si, in consecin^a, n-a fost amintit nici in 
„Anticipa^ia romaneasca" a lui Mircea Oprrfa. La fel, Ion Hobana il 
ignora in volumele in seria „Autori, car^i, idei": „Science fiction" 
(1983) sau „Literatura de anticipate" (1986). Nu este pomenit nici in 
biografia lui H.G. Wells: „Un englez nelinistit" (1996), desi cei doi 
autori au fost contemporani, iar Exploratorul Timpului se joaca si el 
cu dimensiunile spa^iului-timp. Nici Silvian Iosifescu nu-1 aminteste 
in sec^iunea „Posibilitate, utopie, mit", din volumul „Literatura de 
frontiera" (1971). 

Printre pu^inii scriitori romani atrasi de „nara^iunea euristica" in 
maniera Abbott se numara loan Petru Culianu. Nicu Gavrilu^a 
amintea intr-un articol din „Observatorul cultural" (Lumile 
multidimensionale si noile geografii ale imaginarului) ca profesorul 
din America, specialistul in istoria religiilor, a inceput in 1988, la 



Universitatea din Chicago, un curs neobisnuit: „§tiir4a si religie. A 
patra dimensiune". Bibliografia inaintata studen^ilor cuprindea si 
cartea lui Edwin A. Abbott, alaturi operele semnate de Lewis Carroll, 
Albert Einstein, Isaac Asimov, Jorge Luis Borges. 

In povestirea „Tic tac" din volumul „Deratizare" (1999), Lucian 
Merisca descrie agonia unui impatimit al jocului tri-, bi-, monoliard, 
care isi pierde rand pe rand dimensiunile si devine un punct (obiect 
zero-dimensional) . 

In Occident, Abbott este un autor citit si citat. lata ce zice „The 
Encyclopedia of Science Fiction", editata de John Clute si Peter 
Nicholls: 

Edwin A[bbott] Abbott (1839-1926) - cleric britanic, teolog si 
scriitor, a carui cea mai cunoscuta opera, publicata initial cu titlul „A. 
Square", este „Flatland: A Romance of Many Dimensions" (1884). 
Povestita si ilustrata de Domnul Patrat, romanul cuprinde doua par^i. 
Prima este cu precadere dedicata descrierii lumii bidimensionale din 
Platlanda, ai carei locuitori si-au stabilit o ierarhie sociala proprie. In 
partea secunda, Domnul Patrat calatoreste in vis in universul 
unidimensional din Lineland (Tara Linie), al carei locuitori nu pot sa 
conceapa un univers bidimensional. Apoi, la randul sau, primeste 
vizita unui calator tridimensional din Spaceland (Jara Spa^iului - se 
subin^elege: trimensional), numit Sfera, pentru ca are o forma sferica, 
care-1 convinge prin argumente ingenioase si-1 determina sa creada in 
existen^a lumii cvadridimensionale. 

Autorul victorian e un oaspete obisnuit in car^ile de popularizare 
a stiin^ei, unde se discuta probleme de matematica sau fizica n- 
dimensionala. „Roman^ul stiin^ific" a fost dezvoltat in continuare. 
Matematicienii Charles Howard Hinton (An Episode of Flatland - 
1907), Martin Gardner, informaticianul A. K. Dewdney (The 
Planiverse - 1984), fizicienii George Gamow (Mr. Tompkins in 
Paperback - 1965), Rudolf V. Rucker (Spaceland: A Novel of the 
Fourth Dimension) si al^ii au ^inut fiecare sa adauge cate ceva la 
ineditul univers creat de Abbott. Indraznim chiar sa sus^inem ca 
putem decela influence chiar in literatura cyberpunk, precum rebelul 
„Neuromancer" (1984, din nou) de William Gibson. 

Adevarata calitate al lui „Flatland", foarte pu^in discutata in 
cercurile literare de pretutindeni, consta in faptul ca micul volum 



aduna in paginile sale o buna parte dintre elementele ce vor 
caracteriza distopia, un subgen literar in care ni se prezinta „cea mai 
anormala dintre lumile posibile", iar omul constituie o entitate 
„redusa la absurd" (Florin Manolescu). 

„Tara Plata" („Platlanda") a aparut in 1884, cu 100 de ani inainte 
de anul ales in 1948 de George Orwell pentru a descrie o lume total 
pervertita, in care minciuna a fost ridicata la politica de stat: ,,1984". 
Pentru a influenza si a dirija gandirea oamenilor, a fost inventat un 
limbaj aparte: „nou-vorba", tenia prezenta si in cartea clericului 
victorian, ai carui eroi se plangeau de duplicitatea masculina: 

„Cand discutam cu femeile, vorbim despre dragoste, indatorire, 
drept, bine, rau, mila, speran^a si alte no^iuni ira^ionale, cu substrat 
sentimental, care nu exista si pe care am fost nevoid sa le inventam 
doar ca sa ^inem in frau exuberantele izbucniri emo^ionale feminine. 
Dar intre noi si in car^ile noastre folosim cu totul alte cuvinte - as 
putea spune chiar ca vorbim o limba diferita. Atunci dragostea 
devine asteptarea unor beneficii, indatorirea se transforms in 
necesitate sau potrivire, iar celelalte vorbe se preschimba intr-un mod 
asemanator." 

Abbott si-a structurat volumul in 22 de capitole (numarul 
literelor din alfabetul ebraic si al arcanelor din Tarot), dispuse in 2 
parji. Intr-o astfel de abordare, se poate lesne explica de ce prima 
parte cuprinde 12 capitole, iar a doua incepe cu al treisprezecelea 
(Moartea, ca o premiza a Renasterii), dar faptul in sine nu este atat de 
socant cat fragmentul ales drept motto al parjii secunde: 

„0 brave new worlds, 

That have such people in them!" 

„0, mandra lume noua, 

Care cuprinzi astfel de oameni !" 

E replica Mirandei din actul V al piesei „Furtuna" de William 
Shakespeare, o exclama^ie care avea sa dea titlul unui alt cunoscut 
roman distopic, „Minunata lume noua" (1932) de Aldous Huxley. 

Lumea bidimensionala a lui Edwin A. Abbott se bazeaza pe 
segregare. Diferen^ierea este atat sexuala cat si sociala. Barba^ii din 
Platlanda sunt poligoane mai mult sau mai pu^in regulate, in vreme 



ce toate femeile, fara excep^ie, sunt niste segmente de dreapta. Casele 
din Jara Plana au eel pu^in cinci laturi si doua usi: una larga, pentru 
barba^i si alta ingusta, pentru femei. Barba^ii se tern de femei, care ii 
pot in^epa mortal, mai ales daca vin chiar din fa^a, cand segmentul de 
dreapta apare ca un punct. Prin urmare, consoartele planlandezilor 
sunt obligate prin lege sa se fa^aie pe strada, ca sa fie cat mai vizibile. 

Barba^ii sunt impartial dupa numarul de laturi. Casta cea mai de 
jos cuprinde triunghiurile, adica solda^ii si muncitorii. Lumea este 
guvernata de cercuri (poligoane cu un numar infinit de laturi), care 
de^in puterea absoluta in Platlanda. Eroul povestirii este un patrat, un 
„guler alb" din casta intelectualilor, ce cuprinde si pentagoanele. 
Aristocra^ia formeaza o minoritate selecta, ai carei membri au 
minimum 6 laturi. 

Politicienii sunt mai ales preoti, grupa^i intr-o singura 
organiza^ie, Partidul Cercului. Pacea sociala se bazeaza pe principiul 
egalita^ii laturilor: locuitorii poligonali trebuie sa arate perfect. 
Figurile neregulate sunt abandonate de paring, batjocorite de fra^i si 
surori, neglijate de slujitorii din casa, urmarite cu teama de ceta^eni si 
denun^ate poli^iei. Daca totusi ajung la maturitate, ele sunt executate 
sau li se interzice sa se casatoreasca si sa procreeze. Deci, ca sa poata 
trai catusi de cat normal, platlandezii trebuie sa aiba macar doua 
laturi egale, adica sa fie triunghiuri isoscele. 

Ambi^ia de a parveni i-a determinat pe unii dintre eroii lui Edwin 
A. Abbott sa savarseasca fapte reprobabile, demne sa fie infa^isate de 
pana unui Theodore Dreiser, John Braine, Nicolae Filimon sau Liviu 
Rebreanu. Unele poligoane si-au dat copii pe mana medicilor, care 
le-au frant laturile in doua, in incercarea de a le spori numarul. 
Riscurile erau imense, din 10 prunci supravie^uia opera^iei doar unul; 
dar daca scapa, el capata un statut social care ar fi necesitat, in mod 
normal, o evohnie de doua-trei sute de genera^ii. 

Obsesia perfec^iunii matematice dezumanizante apare si in 
romanul „Noi" de Evgheni Zamiatin, scris in 1920, publicat in 1927 
(traducerea romaneasca realizata de Mihai Maxim a aparut in 1998, 
la Editura Paideia). Aici, numele oamenilor sunt substituite printr-o 
litera urmata de un sir de cifre, procedeu preluat ulterior si de George 
Orwell. Eroul principal, D-503, e un matematician de geniu, cetacean 
model, perfect inregimentat intr-o societate unde „numerele" se 
incoloneaza zilnic ca sa iasa la plimbare colectiva: „asa cum sunt 
prezenta^i luptatorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, doua 



picioare turnate - un intreg, doua maini desfacute - un intreg." Statul 
e condus de un Binefacator, reales an de an in Ziua Unanimita^ii, 
pentru ca: „istoria Statului Unic nu cunoaste intamplarea ca vreun 
singur vot sa fi indraznit a incalca mare^ul unison". Drept rasplata, in 
aceasta zi, fiecare numar primeste o uniforma noua, albastru-gri. 

Uniformitatea, monotonia definesc intotdeauna distopia. Via^a 
din Platlanda a fost plictisitor de cenusie, pana cand unii au reusit sa- 
i dea culoare si au inceput sa-si vopseasca laturile in felurite chipuri. 
Astfel ei si-au creat o personalitate VIZIBILA, usor de recunoscut. 
Conform celor povestite de domnul Patrat, avantul policolor a 
patruns si in lexic, a determinat o perioada de efervescen^a creatoare, 
iar vocabularul platlandez s-a imboga^it atunci cu o mul^ime de noi 
cuvinte. 

Spre deosebire de chinezi, unde galbenul putea fi purtat doar de 
imparat, in ^ara plana oricine putea sa-si vopseasca laturile dupa 
pofta. Culoarea a sters diferen^ierile sociale, figurile geometrice si-au 
pierdut respectul datorat aristocra^iei si clerului, au inceput sa-si 
neglijeze indatoririle si, in cele din urma, acumularea nemultumirilor 
a provocat o revolta. Ea a fost inabusita in sange de femeile dirijate 
de cercuri, categorii limita, care nu puteau umbla „cu latura vopsita". 

O „conjura^ie" asemanatoare intre putere si femei apare in ,,451 
Fahrenheit" de Ray Bradbury, unde Mildred, so^ia pompierului Guy 
Montag, 1-a tradat si eroul a fost nevoit sa-si incendieze propria 
locuin^a. Lucrul era previzibil. Femeia traia in lumea infa^isata de trei 
ecrane imense de televizor, montate fiecare pe cate un intreg perete si 
a trecut printr-un proces gradat, ireversibil, de spalare a creierului. In 
cele din urma, Mildred ajunsese sa creada ca personajele din 
programele TV interactive, cu care se afla zi si noapte in legatura, 
constituiau familia ei si s-a instrainat de so^ul ei. 

Sper ca exemplele citate mai sus au prezentat destul de sugestiv 
felul in care satira lui Edwin A. Abbott a pregatit terenul si i-a 
inspirat pe creatorii marilor distopii din secolul XX. Precum H. G. 
Wells a anticipat rolul jucat de tancuri, avioane, gaze toxice intr-o 
confruntare armata, reverendul englez a redat pericolele la care se 
expune o societate izolata, limitata axiomatic in numele unei 
ideologii „salvatoare". In ciuda aspectului savant si al aerului desuet, 
„Flatland" reprezinta un punct de reper in istoria SF-ului mondial, un 
fel de bunica a distopiilor - un avertisment pe care secolul XX 1-a 
in^eles prea tarziu. Sa speram ca in viitor cartea isi va afla un 



traducator inspirat si apoi va calauzi noile genera^ii atat in lumea 
unor geometrii exotice, cat si in via^a de zi cu zi. In esen^a, 
„Flatland" ne inva^a o lec^ie simpla: orice platitudine poate capata o 
dimensiune suplimentara, un in^eles, daca i se adauga un strop de 
culoare. 

(Edwin A. Abbott, Flatland: A Romance of Many Dimensions, 
1884.) 

Pro-Scris, 3 (29-30) / 2004 



A LA TURCA, BRE! 



Mihai Alexandria a fost candva ofiter de marina, dar, spre 
deosebire de Traian Basescu, ministrul hatru care taxeaza oamenii 
inainte de a-i pune pe drumuri, el este un marinar care scrie proza. 
Dupa ce a colaborat cu diferite reviste literare, a debutat in 1993, cu 
volumul „Septembrie, pe la mijloc". Regasim aici chemarea de a 
trece apele cele mari in povestirea „Extrasezon", unde eroul incearca 
sa descopere ce se afla pe legendara insula Leuce, lait-motivul 
cunoscutei balade despre Soarele care a dorit sa-si ia sora, Luna, de 
so^ie. Filonul credin^elor populare il regasim si in alte naratiuni: 
„Septembrie, pe la mijloc", „Relatare de la Valea Seaca", „Week-end 
cu Clara"... Precum observa §erban Foar^a: 

„Preocupat, de la o vreme - in lucrarile-i cele mai bune, de 
subteranele istoriei si, implicit, ale fiin^ei na^ionale, de rudimentul ei 
obscur, supersti^ios, magico-mitic, Mihai Alexandru face posibile 
sondaje in imemorial si improbabil, de^inand arta complicate si 
subtila a senza^ionalului firesc." 

Alaturi de elementul folcloric, remarcam o senzualitate aparte, 
de o sorginte htonica, germinativa. Placerea de a impartasi placerea, 
dar si capcanele dragostei sunt prezente la tot pasul. In „La Prandt", 
personajul principal isi abandoneaza deziluzionat cariera de marinar 
si incepe sa studieze conservatorul clujean. Pleaca apoi cu logodnica 
in delta, unde se incurca cu amanta unui matroz sirian. Intalnim o 
prima sugestie demna de luat in seama, referitoare la legatura dintre 
mirifica lume a Orientului si muzica vocala culta. Hassan, arabul cu 
pricina, ii surprinde si ii taie beregata. Noroc cu vecinii, oamenii 
saritori, care-1 scapa din ghearele incornoratului. 

Al do ilea volum al lui Mihai Alexandru, „Cantand cu Europa", 
pare asezat dintru inceput in constela^ia celor douasprezece stele 
reunite sub sonorita^ile „Odei bucuriei". Batrana doamna, Europa, se 
intregeste politic, economic, monetar, militar, cultural. Oamenii de 
diferite na^ii, limbi, rase, credin^e inva^a sa formeze o echipa, sa 
conlucreze in vederea atingerii unui ^el comun. In cazul de fa^a avem 



de-a face cu coristii sosrfi din toate col^urile continentului. Ei se 
reunesc periodic in diferite \ari si incearca sa otyina perfecta 
ingemanare a vocilor in feluritele armonii ale melodiilor din zonele 
respective. Ei par asemenea lucratoarelor dintr-un stup, care se agita 
necontenit in jurul matcii, ii aduc apa vie a mierii si-o racoresc prin 
freamatul aripilor. Dansul, zumzetul lor ne semnalizeaza ca in 
leaganul asezat intre Marea Atlan^ilor si Caucazul lui Prometeu sta sa 
se nasca un nou fel de a in^elege lumea. 

„Totul a inceput in iarna lui 1982, cand ca^iva tineri germani si 
scandinavi, afla^i in Austria la schiat, au incercat sa cante impreuna 
colinde de Craciun. Dirijorul Fritz ter Wey, tanar si el, aflat pe 
aproape, a inchegat grupul si i-a venit ideea de a infiin^a un cor 
alcatuit din ceta^eni ai statelor Uniunii Europene. (...) In scena fiecare 
interpret se prezinta in costumul popular specific provinciei natale. 
Misiunea de ambasada culturala e pusa aici cu cea mai placuta 
eficien^a in slujba ideii de integrare europeana. Aici e schi^at 
simbolic acel teritoriu fara bariere, fara gratii, fara vize, unde fiecare 
cunoaste, in^elege si respecta pe fiecare." 

Dupa 1989, au fost coopta^i si coristi din rasaritul Europei. Cum 
membrii acestui ansamblu „polifonic", eel pu^in din punctul de 
vedere al limbilor vorbite de membrii sai, pastreaza tot timpul in 
vedere men^inerea spiritului de echipa, se apeleaza la sponsori ca sa-i 
ajute pe colegii din fostele \avi comuniste sa-si depaseasca 
dificulta^ile financiare: 

„Este ca in fotbal - mi se explica -, to^i cei unsprezece jucatori 
sunt necesari. Fiecare vine cu contribu^ia sa specifics. Deci fiecare 
are particularita^ile sale, care fac ca salariile sa difere. Din punctul lor 
de vedere, „salariul" platit romanilor sau ungurilor e mai mare, desi 
contribu^ia lor nu e mai mare decat a celorlani. Insa acestea sunt 
necesita^ile noastre si acest pre| trebuie platit pentru a avea echipa 
intreaga..." 

In acestea vremuri, cand patrunderea in comunitatea occidentals 
a devenit „disperarea nationals numarul unu", m-am asteptat ca 
volumul acesta sa cuprinda, asemenea multor alte jurnale 
contemporane de calatorie, descrierea opulen^ei de care au avut parte 



doi concetateni de-ai nostri, drept dovada a important lor pe plan 
european. Dar, in mod definitoriu, asumandu-si candoarea 
bebelusului de pe coperta volumului, autorul a evitat modest toate 
capitalele apusene pe unde a concertat si a ales ca scena pentru a 
prezenta „ideea europeana" locul unde dintotdeauna Apusul s-a 
intalnit cu Rasaritul: Istambul. De ce? 

„De cand ne stim romani, indiferent ca i-am zis Stambul, 
Constantinopole, Jarigrad, Bizan^ din acel ^armure a rasarit soarele 
istoriei noastre, fie la clopotul utreniei, fie la chemarea muezinului." 

Mai nou, cand vine vorba de istoria noastra, se-ngroasa gluma. 
Unii senatori, regizori si actori de film, ce-au interpretat candva 
figuri legendare, ar fi in stare sa ia poporul roman de piept, deoarece 
n-a binevoit sa produca o balada semnificativa despre Mihai Viteazul 
- sa strige Stambulul vai! -, ci 1-a alaturat obsedantei (ca pondere 
tematica in folclor) teme a casatoriei nepermise dintre frate si sora. In 
pragul Inaltei Por^i au cazut capetele lui Brancoveanu si ale fiilor sai, 
dar oare se cuvine sa amintim tinerei genera^ii ca, precum sta scris in 
„Istoria ieroglifica", domnitorul muntean a uneltit cu indarjire 
impotriva fratelui sau moldovean, savantul domnitor Dimitrie 
Cantemir? Privita de pe malurile Bosforului, perspectiva asupra 
faptelor de demult ne apropie de adevarata menire a istoriei: cea de a- 
i inva^a pe contemporani sa nu repete in viitor greselile din trecut. 

„In car^ile istoriei lor, noi nu existam. Sau suntem neglijabili ca 
un trib de pe vreo vale de care nu stiu decat antropologii. (...) Ei stiu 
cate ceva despre austriecii de la care au luat bataie, despre rusii care 
i-au inghesuit intre grani^ele actuale si cam atat. Micile incidente din 
provinciile de la nordul Dunarii sunt cu totul lipsite de importan^a." 

Cu Dumitrascu Voda, Cantemyroglu, cum ii zic turcii, e o 
poveste aparte. In primul rand, nu ve^i reusi sa convinge^i nici un turc 
ca el a fost roman. Inainte de toate, ei il considera grec, ca doar a fost 
un om de cultura. Dupa aceea, „pana aproape de zilele noastre, 
principele roman a fost eel mai important teoretician, etnolog, 
folclorist si compozitor turc. Tratatele lui teoretice, culegerile de 
cantece populare si compozi^iile proprii stau la baza muzicii turcesti 
culte actuale." Dar tot Dimitrie Cantemir a fost primul european care 



a putut consulta arhivele secrete ale sultanilor, lucru care i-a permis 
sa-i ajute pe crestinii din Istambul. Singura biserica in care s-a putut 
sluji din vechime pana in zilele noastre a fost salvata de beizadeaua 
moldoveneasca. „Expert si in legislate, acesta a putut sa dovedeasca 
in fa^a sultanului ca biserica fusese daruita de Mehmet Cuceritorul 
arhitectului sau grec Christodulos, care a inmanat-o comunita^ii 
ortodoxe. Cantemir a putut sa infa^iseze chiar firmanul prin care 
biserica a fost oferita lui Christodulos." Dar nu ravna sa intru 
apararea credin^ei cele drepte, ci alian^a sa cu Petru eel Mare, ^arul 
rus, menita sa ajute la dezrobirea Moldovei, 1-au transformat intr-un 
„ghiaur tradator". 

Mihai Alexandru observa cu o obiectivitate nem^easca felul prin 
care conceta^enii nostri incearca sa-si implineasca visele de fericire: 

„Fie aici, fie in Serbia, fie in Ungaria bisni^arul roman ajunge 
dupa o noapte de calatorie puturoasa, intr-un autobuz in^esat si 
imbacsit. El trage la eel mai prapadit hotel de pe cea mai murdara 
strada din eel mai mizer cartier, unde nu se poate odihni, apoi iese cu 
noaptea-n cap sa lupte pentru a scoate profit dintr-o marfa de calitate 
proasta, treaba in care trebuie sa fie mai caine decat toata pleava 
Asiei, toata ^iganimea Yugoslaviei, toata mojicimea rusofona." 

Turcia, un stat intins pe doua continente, amenin^at pe de o parte 
de extremistii islamisti, pe de alta parte de comunistii kurzi, se 
straduieste sa realizeze pasii necesari spre a fi considerata o \ara 
europeana, chiar daca asta presupune „politisti inarma^i pe toate 
strazile, plutoane de militari aparand ca din pamant, supraveghere si 
control peste tot." Deoarece „dincolo de Istambulul europenizat, Asia 
geme de intuneric, de saracie, Asia crede in Allah si poarta hangerul 
la brau." Totusi, nu tot ce-i asiatic e dracul gol. Cele mai bune 
servicii postale din Evul Mediu le-a avut Imperiul Mongol. Chinezii 
au descoperit inaintea tuturor hartia, tiparul si praful de pusca. Iar 
turcii otomani au fost niste ostasi desavarsi^i. Ei si-au pierdut 
vitalitatea si avantul razboinic abia dupa cucerirea Imperiului 
Bizantin. 

Memorabile si pline de caldura sufieteasca raman observa^iile 
referitoare la turcii din popor, care, desi musulmani, stiu sa 
pre^uiasca un om cu inima calda si sa-si deschida sufietul in fa^a lui. 
Din acest punct de vedere, pogorarea in marginea rasariteana a 



Comunita^ii Europene constituie o premiza nu a unui pelerinaj 
cultural, a unei ini^ieri exotice, cum considera autorul, ci a realizarii 
unei comuniuni spirituale intre indivizi aparent atat de deosebhi. 

Localnicii, oamenii de rand, sunt imbraca^i saracacios, „asemeni 
celor care in Europa dorm sub poduri". Mihai Alexandra a intalnit 
unul pe $rmul Mediteranei. „Mi-a trezit respect atitudinea lui 
contemplativa si i-am adresat salutul turcesc echivalent cu ceea ce, in 
satele din Maramures, inca se mai spune cand doi credinciosi se 
intalnesc: Laudat fie Domnul! Batranul si-a mutat privirea spre noi, 
fa^a i s-a inveselit brusc si ne-a zis si el cateva cuvinte pe care nu le- 
arn priceput." Pe vremea primelor cruciade, Yunus Emre, un in^elept 
sufi scria: „Singural dusman este eel launtric/ Deci sa nu uram 
niciodata pe nimeni,/ Sa vedem ca to^i suntem unul." Ca urmarea a 
stradaniei lui Kemal Atatiirk, Turcia moderna a devenit un stat laic. 
„Sintagma stat laic eu nu o pot pricepe. E ca o scoica pe care nu o pot 
deschide sa aflu ce-i inauntru." Credinciosii, indiferent de modul prin 
care se apropie de Divinitate, isi intregesc viziunea asupra lumii, 
ajung s-o in^eleaga in profunzime. „Daca Dumnezeu a lasat sufletul 
sa coboare pe pamant, (...) aceasta nu se face fara rost." Tinerii 
intelectuali turci au evitat sa discute subiectul. „Fusesera temeinic 
indoctrina^i ca religie inseamna terorism." Dar poate ca nu stiau cu ce 
sa umple acea lipsa de orizont ce urma dincolo de bunastarea afisata 
in cartierele selecte unde se izolasera. Acel $ran cu infa^isare de 
cersetor descoperise ceea ce Yunus Emre formulase astfel: „Singural 
adevar cert al fiin^ei este moartea, de care nu putem fugi si nu ne 
putem ascunde. Singura noastra avere este sufletul; si nici acela nu 
este al nostra. La moarte trebuie sa-1 restituim Celui de la care 1-am 
primit." 

Trebuie oare sa murim ca sa ne in^elegem menirea? Daca e sa 
judecam din punctul de vedere a celor care au faptuit Revohuia din 
Decembrie, raspunsul ar trebui sa fie afirmativ. Conform filosofiei 
sufi, misiunea oricarai dintre noi, ^elul pe care ne este dat sa-1 
urmarim de-a lungul intregii noastre vie^i, este eel de a ne regasi 
inocen^a. „Sufletul are misiunea de a restaura starea originara, pura, 
dinainte de pacat. Adica de a reconstitui Paradisul." 

Cat de departe ne situam noi, romanii, „la rasarit de Eden", poate 
constata oricine doreste sa intre in Jara. La punctele de frontiera 
calatorii sunt obliga^i sa astepte ore in sir pana ajung sa fie vamui^i. 
Din pacate, aceste puncte de control n-au nici macar dotarile sanitare 



elementare, asa ca oamenii se descurca cum pot ca sa-si rezolve 
nevoile. Mizeriilor omenesti din umbra rarilor arbori si a bosche^ilor 
de pe marginea soselei li se alatura „gunoaiele normale: hartii, 
ambalaje de plastic, sticle, conserve, resturi de toate felurile, in 
diferite stadii de degradare." Astfel se face ca poarta dobrogeana de 
acces in Romania pare „un closet universal." 

Se stie ca numai nebunii, be^ivii si copilasii spun adevarul. Lor 
trebuie sa-1 alaturam pe Mihai Alexandru. Op^iunea sa de a observa 
ca regele nu poarta haine va starni patimi, ca de „patrrrioti" nu ducem 
lipsa. Dar nu-mi fac griji din aceasta cauza, pentru ca, precum se stie, 
„cainele care latra, nu musca." Iar pentru toate lucrurile pe care nu ne 
sinnim in stare sa le ducem la bun capat avem intotdeauna la 
indemana vinovatul potrivit: „turcul plateste!" 

(Mihai Alexandru, Cantand cu Europa, Editura Marineasa, 
Timisoara, 1998.) 

Limes, nr. 3-4 (7-8) / 1999 



VISELE §1 VIITORUL 



Artemidor Daldianul a vazut lumina zilei la Efes. Nu se cunoaste 
data exacta a nasterii, precum nu se stie nici cand a murit. A trait la 
Roma pe vremea impara^ilor Hadrian (117-138) si Antoninus Pius 
(138-161) si a devenit celebru ca autor al unei car|i de talmacit 
visele, o Onirocritica scrisa in greceste. Nu este singura sa opera, 
contemporanii ii atribuie si o Oionoscopica, despre proorocirile 
bazate pe zborul pasarilor, si o Cheiroscopica, arta divinatorie legata 
de studiul mainilor. 

Oniroman^ia, prezicerea viitorului cu ajutorul viselor, era 
practicata de greci inca de pe vremea razboiului cu Troia, dar Homer 
ne avertizeaza prin gura Penelopei, care-i raspunde astfel lui Ulise 
eel imbracat in zdren^e: „multe visuri sunt greu de talmacit, straine, si 
nici nu se implinesc intotdeauna" (trad. Eugen Lovinescu). In Biblie 
se vedea clar ca lucrurile nu stateau altfel nici la vechii evrei, 
egipteni sau babilonieni. Talentul de a interpreta visele il scoate pe 
Iosif din temni^a si-1 propulseaza in func^ia de sfetnic al faraonului. 
Profetul Daniel a prevazut caderea lui Nabucodonosor si a explicat 
talcul ascuns al cuvintelor scrise cu litere de foe pe tencuiala 
palatului lui Balthasar de mana unei fapturi nevazute: „Mene, mene, 
techel ufarsin". 

Pe vremea romanilor, interpretarea viselor avea deja o tradi^ie de 
secole, devenise o stiin^a. Artemidor a adus sporul ce ii va permite ca 
ea sa strabata mileniile, a sintetizat viziunile intr-o viziune geniala, a 
ridicat bajbaiala la rangul de arta a proorocirii. Impactul ei a fost 
deosebit de mare in istoria umana. Marele medic Galenus o citeaza 
ca pe o carte de capatai. Calendarele medievale au copiat, au rezumat 
in liste, au stalcit si au perpetuat interpretarile propuse. Scriitorul 
maghiar Rath-Vegh Istvan, autorul binecunoscutei „Istorii culturale a 
prostiei omenesti", se plangea in „Doua milenii de superstnii": 

"In zadar vom cauta in aceste tiparituri ascu^imea disecatoare si 
descrierea sistemica proprii spiritului grecesc. Viziunile sunt insiruite 



in ordine alfabetica si le se potriveste in mod arbitrar cite o explicate 
laconica, fara de cap si fara de coada, fara de mama si fara de tata." 

Chiar si asa, ele au starnit senza^ie pe pia^a romaneasca 
postrevohnionara. Studiul lui Artemidor a ramas o sursa populara si 
in mediile stiuuifice din secolul XX, indeosebi pentru psihologi si 
psihanalisti. Oricine rasfoieste capitolul privitor la visele erotice va 
gasi izvorul de unde s-a inspirat (ca sa nu fim mai rai) Freud in 
momentul in care a definit complexul lui Oedip. 

Artemidor este un umanist. Daca in general autorii antici 
incepeau de la zei, el alege ceea ce considera ca reprezinta 
„desfasurarea fireasca a faptelor": incepe cu nasterea, continua cu 
parjile corpului omenesc, mestesugurile, problemele adolescen^ilor, 
scoala, sporturile practicate pe atunci etc. Cultul zeilor urmeaza abia 
dupa serviciul militar, ca o responsabilitate a capului de familie. 

In lumea viselor, orice e posibil. Un barbat poate visa ca e 
insarcinat, un sclav poate sa se vada drept rege, o fecioara isi poate 
pune o cununa de trandafiri in vreme de iarna. Dincolo de reverii si 
cosmaruri, transpare insa societatea contemporana a autorului. Un 
scriitor gaseste aici o lume asemanatoare si totusi alta, pentru ca 
Artemidor nu ocoleste nimic din ceea ce e omenesc. Roma secolului 
II pare un fel de colonie pamanteana pe o planeta indepartata, unde 
obiceiurile curente capata semnifica^ii inedite. Masura civiliza^iei 
ramane cura^enia si vom in^elege de ce Evul Mediu a fost supranumit 
Evul Intunecat citind pasaje precum urmatorul: 

"E firesc ca odinioara baile sa fi fost considerate ca fiind de rau, 
deoarece nu exista obiceiul spalarii zilnice... Astazi, in schimb, 
oamenii nu se aseaza la masa inainte de a face o baie, iar unii fac baie 
si dupa ce au mancat. Apoi, oamenii se spala si inainte de a manca la 
pranz." 

Autorul grec e rational si nu manifests nici un fel de inclinare 
catre misticism. El rezolva dintr-o lovitura problema delicata a lui 
Zhuang Zi, care visase ca e un fluture care visa ca e Zhuang Zi: „sa 
visezi ca dormi e fara folos". In schimb, sa visezi ca te trezesti din 
somn prevesteste griji pentru boga^i si boga^ie pentru saraci. Cum 
inca n-am intrezarit „lumini^a de la capatul tunelului" pe care-1 
strabatem de cateva legislaturi, sa re^inem ca „aceeasi talmacire 



trebuie facuta pentru cei care vad bine noaptea si pentru cei care 
noaptea, in intuneric, vad deodata stralucind o lumina". Daca cineva 
se viseaza ghicitor, „va fi amestecat in multe treburi si va lua asupra 
lui si grijile altora". 

Sunt mai multe feluri de a muri in vis si Artemidor le 
examineaza pe fiecare: ingroparea de viu, spanzurarea, taierea 
gatului, arderea de viu, crucificarea, lupta cu fiarele salbatice. Pentru 
scriitori, a-si visa propria moarte constituie o revela^ie a celebrita^ii, 
pentru ca murind ei „ne lasa scrierile ca marturie a talentului lor". 
Semnul menit autorilor de poeme cornice e sa se vada cum scriu in 
ordine inversa, de la dreapta la stanga. Temeti-va sa visa^i vocale, 
deoarece numai consoanele aduc noroc. Pedagogilor le merge bine 
cand modeleaza figuri de oameni in vis, pentru ca isi implinesc 
menirea, sa-i faca pe oameni mai buni. E de asemenea favorabil sa se 
viseze nebuni, deoarece copiii ii urmeaza pe cei scrantni cu alai. 
Pentru magistral ori agen^i fiscali, succesul va sosi daca se zaresc 
adunand gunoaie, pentru ca „dupa cum oamenii din popor aduc si 
aduna resturi pe gramada de gunoi, tot asa se aduc impozite si daruri 
magistra^ilor". 

Daca cineva vede in somn ca i-a crescut pe trup o planta, de 
obicei duce la boala si moarte. Spre surprinderea noastra, la vechii 
greci o serie de pomi si de arbusti au atribute feminine. Daca despre 
felul cum nimfa Daphne cea urmarita de Apollo s-a transformat in 
laur stiu multzi, insa am in^eles abia acum de ce fecioara Athena a 
castigat intrecerea cu Ares, zeul razboiului, oferindu-le atenienilor o 
ramura de maslin. Pomul vesnic verde din ale carui fructe se extrage 
pre^iosul untdelemn este denumit in greceste printr-un substantiv 
feminin, iar in vis semnifica tot femeia. Cununa impletita din ramuri 
de maslin zarita in vis anun^a nasterea unei fiice. 

Exista in vise amanunte care nu se cer interpretate, ele se cuvin 
ignorate. Cand omul patrunde intr-o casa vede usorul usii, pragul, 
zavorul, „dar nu intri ca sa le vezi". Talmacirea nu trebuie facuta 
dupa amanunte, ci dupa casa in care ai intrat pe usa respectiva. 

"Dupa cum natura nu zamisleste totul doar in vedera necesita^ii, 
ci si a impodobirii, de pilda carceii vi^ei-de-vie, la fel si sufletul vede, 
in acelasi timp cu cele necesare, multe lucruri care sunt acolo doar 
pentru ornament." 



Un interpreter bun trebuie sa stie sa decanteze aurul de steril, 
fara sa triseze. La un moment dat, Artemidor ii critica pe cei cuprinsi 
de ceea ce Maiorescu numea „be^ia de cuvinte". Mul^i sarlatani 
pripasi^i in jurul templelor recurgeau la tot felul de metafore ca sa-i 
pacaleasca pe creduli si elaborau tot felul de „prescrieri sacre". 
Astfel, boabele de piper deveneau „indieni care musca", roua „sange 
de astre", lacrima „lapte de fecioara". Onirocriticul nostru ii critica 
aspru si le ofera adevarata cale de urmat: 

"Incearca sa afli cauza fiecarui lucru si sa fixezi fiecarui vis 
explica^ia si dovezile plauzibile, fereste-te - chiar daca spui lucruri 
intru totul adevarate - sa nu para ca esti mai pu^in cunoscator daca 
ara^i doar implinirile lipsite de demonstrate si parca despuiate. Sa nu 
cazi totusi in greseala de a crede ca explica^ia prin cauza da seama de 
toate implinirile." 

Fresca sociala, carte de temelie a psihologiei abisale de azi, 
minienciclopedie a cunostintelor din Roma imperials, dovada a unei 
civiliza^ii aflata la apogeu, Onirocriticon-ul lui Artemidor este in 
primul rand o marturie de bun sim^ si logica, ce se cuvine studiata si 
urmata. 

(Artemidoros, Carte de talmacire a viselor, Editura Polirom, Iasi, 
2001.) 

Pro-Scris nr. 3 (21-22) / 2003 



DESPRE DORURI §1 DORE 



Tandra boare de caldura a primaverii ne deschide inimile, ne 
face sa cotrobaim in rafturile bibliotecilor in cautarea cantecelor care 
sa ne umple sufietele de stralucire. lata ca frunzarind lirica semnata 
de creatorii salajeni, am intalnit o prezen^a nu atat timida cat discreta, 
nu atat visatoare cat meditativa (nota bene: a visa si a medita sunt 
lucruri cu finalita^i diferite), la fel de severa pe cat de in^eleapta. 

Felicia Mosneang a absolvit sec^ia de romana-spaniola a 
Faculta^ii de Filologie din cadrul Universita^ii Babes-Bolyai. 
Repartizata ca profesoara de limba si literatura romana in comuna 
Somes Odorhei, a slujit ca dascal educand mai multe genera^ii de 
elevi in spiritul respectarii limbii romane si a valorilor culturale. Atat 
numai si ar fi fost indeajuns. 

Dar entuziasta profesoara a dorit sa faca mai mult, pentru noi si 
pentru copiii nostri. Impreuna cu colegii ei, Ecaterina Buruian si 
Gheorghe Pop, au editat vreme de peste un deceniu „Dumbrava 
minunata", prima revista scolara alcatuita in localitatea de pe Somes, 
i-au impulsionat pe copii sa indrazneasca, sa creeze, sa scrie, au 
adunat materiale, si-au pierdut nop^ile in fa^a unei masini de scris 
antediluviene ca sa le dactilografieze, sa le multiplice atat cat ii 
^ineau puterile. Atat numai si ar fi fost indeajuns. 

lata ca, in pu^inul timp pe care si 1-a rezervat pentru sine, Felicia 
Mosneang a creat-o si pe poeta Sanziana Batiste, intre aceste doua 
ipostaze ale sufletului nefiind deloc o distan^a cat o diferen^a. Asa 
cum Felicia Mosneang a cautat sa se realizeze in plan profesional, 
Sanziana Batiste a reusit sa se impuna pe plan literar. A trait clipele 
de aur ale primaverii literare romanesti, dar a reusit sa publice doar 
sporadic in revistele vremii, cat timp a putut evita compromisurile 
nefiresti. Primul grupaj de versuri semnat cu acest pseudonim i-a 
aparut in revista „Luceafarul" in 1985, poeziile fiind selectate si 
prezentate de Gabriela Negreanu. Apoi vremurile au sporit povara 
oamenilor de omenie: „Ci eu coboram sfasiata de lumina lunii / Ci eu 
ma taram in cioturi de aripe / Ci eu orbeam si mu^eam / Si disperam / 
Urcand ademenita de muzici / Cu pulbere in gene / Cu surasul 



petrificat - / Ci eu eram acolo / Si voi stia^i // Ci eu eram sarea / Pe - 
masa - ospe^elor - voastre" (Sarea). 

Gandul eel bun si paza ingereasca au intarziat mult debutul in 
volum. El s-a produs abia in 1999, cand la inca tanara, dar deja 
prestigioasa editura „Clusium" din Cluj a aparut prima placheta, 
„Zodia lupilor": „Pagina alba - vama mea de taina / Singura mare 
care ma primesti / (Oh, strop eu strop, dar iata / ma primesti) / La tine 
vin / Ce^oase umbre ma impresoara din nou / Cu atingeri reci / Si 
lucrurile lumii se-nfioara / Si scapata cu inca o marginire" (Vama). 
Volumul cuprinde versuri iscate de o sfasiere sugestiv redata in 
ilustra^ia grafica de pe coperta, unde se vede infa^isarea unui om cu o 
aripa in locul bra^ului stang si adanci radacini ^asnite din talpile 
picioarelor: „Nu mai sunt eu / Nu mai e nimeni tristelor lui erori / 
Din floare albina / Din albina ceara / Din ceara lumina - / Si m-am 
stins // Cine nu crede / Ma caute zadarnic prin / Necuprins" (Pana la 
ceruri). In final - in ultimul rand, asistam totusi la imblanzirea unui 
pui de lup si stramutarea sa „la alta cetate". 

Daca luna februarie se situeaza inca in „Zodia lupilor", martie 
marcheaza momentul cand lancile primilor ghiocei strapung 
carapacea de zapada inghe^ata a pamantului, primele lovituri din 
neincetata har^uire ce va fi incheiata cu apari^ia victoriosului 
Sangeorz. Aceasta prima luna din calendarul roman a fost consacrata 
lui Marte, un zeu dinamic, viril, brutal, plin de suflu eroic, fanfaron, 
inconstant in manifestari, usor de fraierit. In completarea acestei 
prezumtive desfasurari de for^e armate, martie inseamna totodata 
invierea naturii, germina^ia semin^elor, nasterea puilor, invazia 
inocen^ei ludice, vegheate de o maternitate autoritara. 

Parca urmarind calendarul naturii, cea de-a doua placheta de 
versuri semnata de Sanziana Batiste, „Miei de lumina", aparuta la 
aceeasi editura, tot in 1999, cuprinde o selec^ie din lirica de dragoste 
a poetei. Pe coperta, deja cunoscuta silueta semiinaripata, tandru 
protejata de un altul. Cartea cuprinde scurte poeme, grupate aparent 
la intamplare in doua cicluri: „Vara indiana" si „Miei de lumina". 
Aducem drept marturie o vioaie incanta^ie din primul grupaj: „Cine 
paste iarba campulungului? / Oile luminii / Si ne-ar paste si pe noi / 
De ne-ar cunoaste//Iarba si miei / Miei si iarba // Dumnezeu rade in 
barba" (Cine). 

Dragostea transpare cand in tuse stanesciene: „E o leoaica 
Bucuria mea / Flamanda si nesa^ioasa e / ca orice fiara - / Din caldul 



meu culcus / m-ademeneste-afara / Si o urmez natang / Si nici nu 
plang / Cand puii ei - Triste^e, Deznadejde / Cu mama lor impartu-si 
prada iara - / E o leoaica bucuria mea // Si insemnata-s de regala 
ghiara" (E o leoaica), cand in ritmuri tropotitoare: „Cuvintele / 
cuvintele / Nebunele / sfintele / In juru-ne / Privindu-ne // Jinduind / 
imbriuisarea ta / imbriuisarea mea" (Cuvintele). Gasim aici formule 
indrazne^e, ce aduc a descantec: „Indetine rodeste-te / 
Dezmargineste-te" (Gherghina), alaturate experimentelor de 
franche^e optzecista: „Ma numesc Felicia Mosneang / Si-mi arunc 
spre tine numele / Ca pe o fiara / Pe care n-o poate imblanzi / Decat / 
Alta fiara" (Ma numesc). Si de aceasta data, volumul se incheie cu o 
nota optimista: „0 bucurie mare asupra-ne vegheaza" (Lamura). 

In anul 2000, la propunerea asocia^iei clujene, Sanziana Batiste 
devine membra a Uniunii Scriitorilor, unul dintre pu^inii salajeni care 
se pot mandri cu aceasta calitate. Ce-i drept, in ziua de azi statutul de 
scriitor nu aduce nici un fel de foloase materiale, ci a devenit un fel 
de titlu de onoare. 

Noble^ea obliga. Poeta cumpaneste adanc inainte de a supune 
aten^iei publicului o noua carte de versuri: „Sa dam o forma timpului 
acest / Nevolnic lut / Arzanda castitate - / Sufiu celest si nevazute 
maini / Supuna-si-1 intru eternitate" (Sa dam o forma). Aparuta de 
curand, de asemenea la Editura Clusium, placheta intitulata „Doine si 
dore" si-a propus sa grupeze o parte dintre „poeziile scrise in maniera 
folclorica intre anii 1969-1989". Din punct de vedere tehnic, ni se 
ofera o pista falsa, rare sunt stihurile in metrica populara, cu versuri 
scurte si rime imperecheate: „Pe un drum fara drum / Pe-o carare de 
fum / Printre vai fara cai / Planse ochilor tai / Peste mun^i de abis / 
Tremurand in iris // M-ai trimis / M-ai trimis / Spre un templu inchis" 
(Pe un drum). 

Jonctiunea cu in^elepciunea populara are loc undeva mult mai in 
profunzime, in spiritualitatea poeziei: „Grauntele de nisip / Munte e / 
Suflet cand are / Respirare / Si-o Taina ferecata-n sine / Cum 
ferecatu-te-ai tu pe tine / In desperare" (Grauntele de nisip). Mai mult 
decat doinele, dorele, fiicele dorului, sunt cantece de jale. Precum 
doinele sunt doinite, dorele, iscate din durele radacini infipte in 
farina din care am fost plamadi^i, adancite pana ce dor, se doresc 
dureros, transformand durarea in durata, aducandu-ne aminte de 
mitul estetic, de so^ia mesterului eel mare, cea zidita in temelii. 



Coperta carfii infatiseaza o silueta ingenuncheata la radacina 
unui arbore, al carui trunchi este cuprins intr-o imbratisare 
deznadajduita: „Carte trista, carte trista / Balaur misterios / Fat- 
Frumos intors pe dos / Si Ileana-Cosanzeana-Imprejuru-i-Cad- 
Izvoare / Plange stele in poiana / De sub luna / De sub soare // Apa 
buna, suflet bun / Cum as sti sa il imbun? / Laurul-balaurul, maica / 
Mi-e ca aurul - / Da-mi-1 fatul tau frumos / De pe cruce ada-1 jos / 
Peste bra^ul meu cu dulce / Ada-mi-1 sa mi se culce / Sa-i sterg 
fruntea si spranceana // Sa-i sarut peana si geana" (Carte trista). 

Poeta adopta simplitatea exprimarii, calea directa, dreapta, sora 
buna cu dreptatea: „Slava / Si infrigurarea / Si teama / Bucuria / 
Lumina / Hrana / Unicul / Blandul / Isus // Miracolul // De nesupus / 
De nespus" (Miracolul). Alte versuri capata sonoritatea solemna a 
colindelor: „Iarba-albastra in fereastra / Domn din cer / Casa casa, 
masa masa / Domn din cer / Acolo vina / Sa-^i fiu lumina / Domn din 
cer / Acolo plansu-ne / Fie-ne insune / Unicul ger / Cand ne gandim / 
La cei ce pierd / La cei ce pier" (Iarba-albastra). 

Volumul de „Doine si dore" ne-a fost oferit de poeta la 
despar^ire. In curand, Felicia Mosneang va redeveni fata din Brad, 
lasandu-ne doar dorele s-o dorim si, in locul lacrimilor de rasina, trei 
perle de chihlimbar. 

(Sanziana Batiste) 

Transilvania Jurnal, 3 martie 2001 



MAREA PROVOCARE 

(un cal troian cu ni§te aripi uria§e) 



Se zice ca romancierul James Joyce 1-ar fi rugat pe Brancusi sa-i 
deseneze portretul. Artistul roman s-a apucat de treaba, incet, migalit, 
atent la detalii. Vazandu-i truda, autorul celebrului „A Portrait of the 
Artist as a Young Man" (Portret al artistului in tinere^e) s-a suparat, 
drept care Brancusi a pus desenul cu pricina deoparte si 1-a 
reprezentat pe nonconformistul irlandez sub forma unei spirale. 

Ma tern ca n-as putea, aidoma lui, sa-1 prezint succint pe Ovidiu 
Bufnila, adica sa-1 reduc la esen^ial. Incerc doar. Am vazut de mai 
multe ori, in diferite publica^ii, o fotografie care-1 individualizeaza: 
asezat la o masa, in umbra unei terase, cu o ceasca de cafea in fa^a si 
o fantana arteziana in spate (caldura mare!), Ovidiu ne zambeste 
candid, asteptandu-ne, invitandu-ne la o sueta. In proza, autorul se 
manifests la fel de colocvial. Personajele sale, simpatic de 
impresionabile, dezorientate, gurese, traiesc intr-o veselie plina de 
tragism la intersec^ia unor universuri paralele, sub povara mizeriilor 
noastre cotidiene. Autorul, bra^ la bva\ cu ele, nu sarjeaza si nu 
moralizeaza, ci isi promoveaza, bonom si boem, metafora dusa la 
extrem: 

„SF-ul trebuie sa fie calul troian. Literatura toata trebuie sa fie 
un cal troian!" 

Poe^ii eleni se lasau transporta^i in Parnas comod, ecologic, de 
un bidiviu inaripat. Ovidiu Bufnila, un domn (cu sau fara joben) in 
miezul unui ev aprins, plin de smog si fara de ozon, urmuzian prin 
neastampar, reduce totul la absurd, ca sa ne oblige sa acceptam ceea 
ce ramane: proxima realitate, adevarul ce ni se pare mai improbabil 
decat faptul ca Teatrul National a disparut cand a fost expusa 
piramida de cea^a in foaierul sau; ca americanii 1-au resuscitat si 1-au 
luat in custodie pe Nostradamus; ca femeilor le-a disparut buricul, in 
vreme ce barba^ii s-au trezit cu un al treilea ochi in mijlocul frun^ii... 



(Ovidiu Bufnila) 



Sigma, nr.21 / nov. 2001 



CRUCIFICAREA LUI MOREAUGARIN 



Ovidiu Bufnila e printre pu^inii autori de valoare din genera^ia 
cenaclista (intrata in istorie ca „noul val", lansata la sfarsitul anilor 
70 - inceputul anilor '80), care n-a beneficiat atunci de un volum de 
debut, desi ar fi meritat-o cu prisosin^a. Pana in 1994, an care incepe 
agonia fandomului romanesc, vazuse lumina tiparului doar romanul 
(asupra acestui termen tehnic vom reveni) „JAZZONIA" (Bacau, 
Editura Plumb, 1992), premiat de fani in 1993, intampinat cu caldura 
de criticii literari. Mircea Opri^a scria in „Anticipa^ia romaneasca" : 

„JAZZONIA este un roman compus cu haz, comedie bufa. 
Anticipa^ia se parodizeaza aici voios, fara agresivitate." 

Jurnalul SF i-a dedicat numarul 65 (aprilie 1994) in intregime, 
publicand primele opt capitole dintr-un al doilea roman, „Cadavre de 
lux", anun^at sa apara la Editura Calende. Ceva n-a mers cum trebuie, 
pentru ca dupa euROcon '94, Jurnalul SF a continuat sa publice in 
foileton noi fragmente din carte (nr. 76-82 / 1994), care ulterior a 
figurat si in planul de editura al „Daciei" clujene. In urma privatizarii 
acesteia, romanul a aparut in cele din urma, dupa inca o serie de 
peripe^ii, la sfarsitul anului 2001, in seria de publica^ii electronice 
ingrijita de Societatea Culturala Noesis (CD-ROM + site Internet). 

Daca in JAZZONIA Ovidiu Bufnila ne vorbea despre Entropia 
Informa^ionala, iar in „Cadavre de lux" dezvaluia Instructiunile 
Manipularii si cauta Codurile, in aceeasi prezentare din numarul 
special alcatuit de Jurnalul SF autorul anun^a poten^iala apari^ie a 
inca doua volume, „Moartea purpurie", un volum de short-short- 
stories aparut la Editura Brancusi in 1995 si un roman intitulat 
„Adamville". Cine va parcurge „Cruciada lui Moreaugarin" va vedea 
imediat ca este vorba despre o prima varianta a acestui roman. 

Adamville este un orasel populat de personaje bufniliene, care, 
ca de obicei, se agita intr-una, dand via^a uneia dintre cele mai 
ciudate universuri create de un autor roman. Unii comentatori au 
incercat sa-i indese scrierile in categoria „realismului fantastic 



dambovrfean", vazand in inginerul faurar (stapan ce dispune dupa 
voie de puterea si dirijeaza dupa nevoie magia campului magnetic) 
creatorul unui taram de vis populat cu simulacre dotate cu constiin^a 
de sine, supuse unor blande agresiuni degresate (digresiuni maiestrit 
grupate in sapte oua filozofale), desconsiderate cu o bonomie sora cu 
tandre^ea. Precum a observat si Catalin Ionescu in prefa^a volumului, 
Adamville este altceva decat un Macondo gadgetizat, el este un 
taram virtual, dar nu cibernetic, ci unul realizat prin sugestie, mijloc 
magic, care singularizeaza proza lui Ovidiu Bufnila. Adamville e un 
spa^iu exclus din suprarealismul mama, deoarece consuma prea 
multa energie, prea multa culoare locala, dar e la fel de naucitor. O 
Lume Noua, creata de un moment magnetic. O pasa. En passant. 

In „Cruciada lui Moreaugarin" ni se vorbeste, conform marturiei 
autorului, despre „Calea Razbonicului nuntit cu Magicianul". Ovidiu 
Bufnila insusi a imbracat camasa mor^ii si asemenea eroului sau, cu 
care se identified pana la adresa de casu^a postala, s-a transformat 
intr-un seism evenimen^ial, un vortex imagiconic in existen^a caruia 
ac^iuni banale capata intorsaturi neasteptate, meandre fractalice, 
dislocari din logica realului. Un singur exemplu: la nici doua 
saptamani dupa ce am expediat traducerea maghiara a „Americii 
pierdute", a avut loc atacul terorist asupra turnurilor gemene. 

Moreaugarin, magicianul ucis de Ibn Hassan, paraseste lumea 
morjilor ca sa ajunga intr-un alt Infern. Pe tot parcursul romanului el 
se confrunta cu oglindirea sa, cea destramata si reinsailata in finalul 
carjii. El este nemuritor, deoarece este unic, mai precis este 
„principiul lui unu care se multiplied". Magia e o putere fara de chip 
(„vine ea si dezlegarea lucrurilor!") iese din rigoarea consemnarii 
savante („ritmul e cheia lucrurilor") si e disponibila in cantita^i ce 1-ar 
deruta pe Harry Potter si colegii sai („de la stratul de ozon ni se 
trage" ). 

Moreaugarin este de fapt un anti-erou, vrajile sale sunt tratate ca 
niste simple vrajeli. Nici Ovidiu Bufnila, nici Agatha, un personaj 
preluat din Jazzonia si povestirile mai vechi, ce intruchipeaza eternul 
feminin, nu iubesc eroii in armuri ^intuite cu diamante de lumina 
veche. „Fiin^a umana pare sa-si piarda sensul intr-o lume aparent 
sufocata de eroi". Dezamagit, luat in deradere, magicianul se coboara 
la nivelul vrajitorilor si procedeaza dupa tipicul solomonarilor: 
pogoara din ceruri Mandhala, un monstru apocaliptic, ce rade din 
temelii lumea in care a trait pana acum. Victoria ii lasa un gust amar, 



pentru ca eel care dispune de puterea de a distruge Universul, nu 
poate sa se distruga pe sine. „Jocul fictiunii si al realului creeaza un 
turbion de nebanuit", o spirala pe care anti-eroul nu poate s-o 
paraseasca, indiferent de sensul in care o strabate. 

(Ovidiu Bufnila, Cruciada lui Moreaugarin, Ed. Pygmalion, 
2001.) 

Pro-Scrisnr. 11-12/2002 



PUNCT §1 DE LA CAPATAI 



La editura Liternet a aparut, in format electronic, volumul de 
proza scurta „Mozart si Moartea", scris de prozatorul si criticul 
Voicu Bugariu. Cartea cuprinde 23 de povestiri, printre care mai 
multe lucrari antologice, aparute anterior in diferite volume sau 
antologii, precum „Noapte buna, Sophie", „Autostop" sau „Fulgerul 
mental". Prima merita o men^iune aparte, deoarece ea impune 
atemporal, cu o gra^ie greu de egalat, un cu totul alt profil al sarmului 
feminin decat eel din proza science-fiction a tinerilor optzecisti 
(Alexandra Ungureanu - Lera cea adevarata) sau cyberpunk (Michael 
Haulica - Madia Mangalena). Compara^ia se impune de la sine, in 
mod obligatoriu, pentru ca Sophie a devenit prima fiin^a transferata 
in propria-i Utopie launtrica, tema care din 1999 a fost amplificata la 
propor^iile unui ansamblu de constiin^e cuplate intr-o Matrice 
dominatoare (The Matrix). 

"Noapte buna, Sophie" a aparut initial in revista „Vatra", apoi in 
volum ("Lumea lui Als Ob", 1981) si a fost selectata sa-1 reprezinte 
pe scriitor in antologia „Timpul este umbra noastra" (1991), realizata 
de criticul Cornel Robu. Voicu Bugariu si-a lasat eroina sa se miste si 
sa reac^ioneze cu o naturale^e care denota o cunoastere peste masura 
obisnuitului, o identificare spirituals si emo^ionala totala cu 
personajul, gen „Madame Bovary e'est moi!" a lui Gustave Flaubert. 
Intocmai ca si Mona Lisa lui Da Vinci, Sophie ("In^elepciunea", 
iubita mistica a filosofilor) constituie un ideal estetic si ramane cea 
mai vie obsesie a autorului. 

Povestirea „Autostop" a aparut tot in „Lumea lui Als Ob". 
Inginerului Valentin Gu^u i se inmaneaza un plic ce confine o 
scrisoare de amenin^are. Ea este tiparita cu litere ciudate pe o hartie 
indestructibila. Apoi omul este cules de pe marginea soselei de o 
masina care decoleaza. Gu^u se sperie si sare din masina. Avem de-a 
face cu o intruziune bratala a fantasticului in existen^a unui personaj 
mediocru, care ne este prezentat dintr-o perspective magnificanta, ca 
un gandac intors pe spate, examinat cu lupa de o inteligen^a 
superioara. Personajul traieste angoasa apropierii de propriile limite. 



Ichimescu, partenerul cu care Gu^u joaca table, nu se lasa cuprins de 
spaima Necunoscutului si-i propune o serie de explica^ii In raspar: 
„Extraterestrii ne testeaza psihologiile. O gluma nevinovata a unor 
fiin^e dintr-o lume paralela. O festa bizara, jucata de-un calator venit 
din viitor." Va sa zica un fel de intalnire de gradul III, pusa in scena 
mimuios, nu fara o anumita rautate, marturie a complexelor de 
inferioritate de care sufera farsorii, care, la o adica, sunt tot niste 
oameni. 

Lumea din „Mozart si Moartea" este populata mai cu seama de 
celibatari tomnateci, marca^i sufleteste de tot felul de ratari. 
„Fulgerul mental" ar putea fi, cronologic vorbind, prima proza 
publicata care are ca erou un barbat intre doua varste. Spre deosebire 
de versiunea mai ampla aparuta in medalionul de autor din 
Almanahul Anticipa^ia 1986, de aceasta data pe erou il cheama, 
oarecum banal, Raul Popescu (nume folosit in mai multe povestiri 
din volumul analizat). Personajul traieste o criza de inspira^ie, pe care 
incearca sa o depaseasca apeland la sfatul unui psihiatru. Acesta il 
sfatuieste sa incerce un true, sa incerce uneori sa traiasca cu 
intensitatea unor varste trecute. Apari^ia unei tinere declanseaza 
fulgerul mental, descarcarea energetica din care se va naste un roman 
de trei sute cincizeci de pagini, scris dintr-o suflare, dar autorul isi 
consuma toate resursele creatoare, intreaga for^a vitala si moare de 
batrane^e, la doar 46 de ani. 

Acest Raul Popescu este un personaj fericit. El a trecut in lumea 
ferici^ilor si nu-1 deranjeaza zi de zi Mizeria, „o femeie hidoasa, in 
zdren^e, pu^ind, fara din^i, nespalata de ani". Ea suna apasat la usa, ba 
chiar si bate de cateva ori in usa, nu se jeneaza. Nu telefoneaza, isi 
cauta victima personal. Vecinii protesteaza, dar ii paseaza 
raspunderea de a scapa de „cersetoare". 

Mizeria constituie un fel de secrete interna care alimenteaza si 
leaga toate celelalte povestiri, ca un fel de limfa ce strabate fisierele, 
circuland pe canale nebanuite si raspandeste o otrava subtila, menita 
sa-si subjuge victima, sa-i anihileze voin^a, sa o transforme intr-o 
leguma. Caci Mizeria este frigida si perversa (Amor senil), absolut 
respectuoasa si inaccesibila (Adevarul este ciudat si incomod), are 
„statura nesabuita a unei baschetbaliste" (Intalnire cu Floria), 
manifests o „maturitate senina" (Pe bulevard), este o „fiinta ini^iata si 
stapanit pofticioasa" (Cvartet) ori „misterios erodata, avand ceva de 
ogar neurastenic" (O amintire). 



In „Ucigasul melcilor", un text rescris si el de mai multe ori, 
scriitorul porneste pe urmele unor cunoscute versuri ale lui Ion 
Barbu, re^inand sugestia mucilaginos-erotica a unei fecundita^i 
deranjante. Wilhelm R. este un neam^ cu mofturi aristocratice, ce 
duce o existen^a perfect calculata. Dar menajul sau conventional, din 
care a rezultat o feti^a, se destrama de la sine in momentul cand so^ia 
devine amanta unui intelectual atipic, usor iritant, dar debordand de o 
sexualitate naturala, dezarmanta, care o cucereste vorbindu-i despre 
gasteropode. 

Dupa divor^ Herr R. se muta in Orasul Coroanei (Kronstadt), 
unde incearca sa-si recastige pacea launtrica. Degeaba, niste melci 
incep sa-i invadeze spa^iul vital, murdarindu-i pervazul, masa din nuc 
masiv, covoarele. El nu realizeaza ca spirala unei case de melci poate 
fi parcursa in doua sensuri. Pe masura ce pasnica inaintare a 
gasteropodelor exercita o presiune tot mai mare, personajul principal 
se retrage in propria cochilie. Cand nu-i ramane spa^iu nici macar sa 
respire, el ataca disperat, ac^iune care starneste, ca un bulgare aruncat 
intre o creasta povarnita cu nea, o avalansa de evenimente negative. 

Strivirea melcilor ii provoaca eroului o senza^ie de reala 
satisfac^ie sexuala: 

"Ucizi melcii cei lubrici. Cate doi dintr-o data. Satisfac^ie! Ai o 
erec^ie rapida, mai pu^in obisnuita la varsta ta. Din penis i\i iese parca 
un abur invizibil. Aproape un orgasm, nea Wilhelm!" 

Insa decimarea gasteropodelor duce la efecte catastrofale: intr-un 
cartier marginas, o explozie de gaze provoaca moartea a cinci 
persoane; un camion scapat de sub control ii terciuieste pe calatorii 
care asteptau tramvaiul; un avion se prabuseste in oras; deraierea 
unui tren provoaca sute de mor^i... Iar Wilhelm R. prelungeste 
masacrul, pana cand el insusi devine victima cutremurului iscat de 
nesabuin^a sa. 

Surprinzator, autorul care a scris romanele „Zeul apatiei" si 
„Visul lui Stephen King", nara^iuni voit plasate in meandrele 
mocirloase ale subliteraturii, dozeaza acum atent raportul dintre sex 
si violen^a. Dupa ce a gasit „propor|ia de aur" dintre elementele 
primordiale si s-a vazut cu formula in buzunar, Voicu Bugariu isi 
rezerva placerea de a se transforma intr-un moralist subtil, un 
promo tor al unui „joc secund" mai pur. 



In povestirile sale, autorul isi introspecteaza personajele cu o 
luciditate ce pare uneori cinica: 

"Omul sufera de o boala numita batrane^e incipienta. Problemele 
lui n-au nici-o legatura cu ambian^a sociala. Nimeni nu este de vina 
in ceea ce-1 priveste. El singur si-a facut-o. Cu mana lui, ca sa zic 
asa. Trebuia sa aiba mai multa grija de viitor. Sa nu ramana fara 
serviciu. Sau, daca era dat afara de unde a lucrat, sa plateasca taxele 
pentru asigurari sociale. Totul ar fi fost OK. De asemenea, era indicat 
sa nu mai fie atat de orgolios. Sa faca niste acte de vasalitate fa^a de 
unul sau mai mul^i puternici ai zilei. Ar fi otyinut, cu siguran^a, un 
oscior. Asa, cu metoda lui maximalista, a ajuns in marginea 
societa^ii." 

Dar „marginea societa^ii" nu constituie neaparat un capat al 
rabdarii. In „Mozart si Moartea", un muribund il cheama pe Raul 
Popescu, cu rugamintea sa-i puna un fragment dintr-un concert de 
pian, pe care-1 auzise adesea din garsoniera vecina. Rugamintea ii 
este indeplinita si batranul se stinge lin, odata cu ultimele masuri. E o 
impacare cu lumea care, dincolo de nervozitatea unor personaje 
obsedate de convenience sociale si marcate de traumele 
andropauzei, salasluieste in tot ce are mai bun proza lui Voicu 
Bugariu. 

(Voicu Bugariu, Mozart si Moartea, Editura Liternet, Bucuresti, 
2003.) 

Pro-Scris nr. 4 (23-24) / 2003 



FORJA TAMADUITOARE A 
CUVANTULUI 



Omul se deosebeste de dobitoace si se apropie de Divinitate prin 
faptul ca a fost inzestrat cu darul cuvantarii. Insasi crea^ia lumii a fost 
savarsita prin cuvant: prin puterea poruncii divine s-a facut lumina, a 
fost dainuita taria cerului si s-au despar^it apele, s-a inal^at uscatul, a 
rodit pamantul si-au aparut vie^uitoarele. „Toate prin El s-au facut", 
scrie apostolul loan, „intru El era via^a si via^a era lumina 
oamenilor." Intaiul om, Adam, pe cand traia de unul singur a pus 
nume tuturor animalelor si astfel le-a luat in stapanirea sa. Apoi „a 
pus femeii sale numele Eva, adica via^a." Un centurion roman a venit 
la Iisus ca sa-1 roage sa-i tamaduiasca un rob. Mantuitorul s-a 
pregatit sa-1 urmeze, dar ostasul roman 1-a oprit: „ci spune cu 
cuvantul si se va vindeca sluga mea." 

Descantecele sunt formule magice bazate pe puterea terapeutica 
a cuvantului. Folosin^a lor pe teritoriul Romaniei e atestata inca din 
antichitate. Platon aminteste in dialogul „Charmides" concep^ia 
medicilor traci ai lui Zalmoxe, conform careia nu po^i sa vindeci 
trupul, pana nu lecuiesti mintea si sufletul. Precum graieste si motto- 
ul ales de Camelia Burghele in capul volumului dedicat prezentarii si 
publicarii formulelor magice terapeutice folosite pe teritoriul 
judetului Salaj: „De la mine descantat, de la Dumnezeu bunu leac". 

Tratamentul popular viza, pe langa fierturile din radacini si 
ierburi, si „pregatirea" psihologica a pacientului. Limba romana 
cuprinde mai multe sinomine pentru magie: slavul „vraja", grecescul 
„farmec", latinul „descantec". Candva, demonstreaza Ivan Evseev, a 
existat si o forma „incantec", prezenta in cunoscuta balada a lui Ion 
Heliade-Radulescu, „Zburatorul", arhaism reaparut in timpurile 
moderne sub livreasca forma de „incanta^ie". Descantecul este menit 
sa inlature efectele unui act de magie neagra, destructive, o 
„facatura". Dar agresiunea poate avea loc si fara voia constienta a 
individului, ca in cazul deochiului, cand atat de omenescul sentiment 
al invidiei poate provoca literalmente dureri de cap persoanei „luate 
la ochi". §i-apoi, in ciuda pragmatismului timpurilor moderne, „o 



culegere de descantece populare poate fi o lectura incitanta pentru 
fiecare cititor, domic sa patrunda in tainele unei mentality populare 
ancestrale, in care magia respira la fiecare apus sau rasarit de soare." 

Trebuie sa atragem aten^ia ca, in ciuda succesului comercial al 
car|ilor de bioterapie sau alte tehnici mai neortodoxe, aceasta prima 
monografie dedicata terapiilor populare din Salaj nu are rostul de a-i 
inva^a pe al^ii sa se vindece singuri in aceste vremuri cand lipsa 
banilor ii impiedica pe mul^i sa recurga la tratamentul medicamentos. 
Aceasta aparenta lipsa de utilitate practica e tot de natura magica: „ca 
zace ca daca-1 scrii, nu sa prinde leacul." In comunitatea ancestrala, 
formulele magice se fura de la babele care practica acest mestesug, 
femei batrane daruite de Dumnezeu cu puterea sau stiin^a de a 
vindeca betesugurile. Descantecul se zice pentru ahii, de obicei el n- 
are nici efect asupra celor care-1 practica. Dar formula trebuie rostita 
pana la capat, altfel repercursiunile actului neterminat pot afecta pe 
descantatoarea cu pricina sau pe membrii familiei ei. 

Precum Camelia Burghele ne explica pe parcursul unui studiu 
introductiv bine documentat, cu repetate trimiteri la lucrarile unor 
inaintasi, precum S. Fl. Marian si Artur Gorovei, dar si la cardie unor 
cercetatori contemporani, precum Nicoleta Coatu, Gh. Pavelescu, 
Vasile Avram, etc., sec^iune ilustrata cu numeroase exemple din 
materialele proprii, culese in urma cercetarii pe teren sau din arhiva 
folcloristica a Academiei, actul magic nu se savarseste la intamplare. 
El are loc de obicei in zilele de post al saptamanii, intotdeauna dupa- 
amiaza, de preferin^a seara, la apusul soarelui. Ca instrumente 
ajutatoare se folosesc obiecte casnice obisnuite: cu^ite, foarfeci, 
piepteni, sita de cernut, matura, etc. De asemenea, sunt larg folosite 
apa neinceputa sau apa sfin^ita, carbunii nestinsi, gatejele (aschiile de 
lemn). Femeile practicante nu condi^ioneaza ajutorul dat de un 
eventual folos material, precum fac ^igancile, dar parerea unanima 
este ca „daca nu-i platit, cotatul (cautatul) nu-i primit si n-are hazna 
(folos)", asa ca efortul vraci^ei este recompensat de obicei prin 
alimente (oua, slanina, faina) sau bautura (palinca). 

Desi o mare parte a popula^iei rurale a migrat de la sat catre oras, 
multe credin^e, precum cea in deochi, au supravie^uit. In cele circa 
doua treimi rezervate expunerii materialelor folcloristice propriu- 
zise, autoarea prezinta modalita^ile concrete de a inlatura efectele 
raului (sufletesc, unde deochiatul are partea leului, sau fizic, in cazul 
„sclintitului"), atat descantece pentru oameni, cat si pentru „iosaguri" 



(vite), in special formule de sporire a laptelui la vaci. O harta a 
localita^ilor cercetate, anexata la sfarsitul volumului, vine in 
completarea informa^iilor alaturate fiecarui material prezentat. §i, cu 
gandul la noaptea de Sanandrei, acest „halauin" ancestral, regretam 
ca n-am regasit in paginile culegerii de fa^a „descantecele de 
dragoste", o categorie arhicunoscuta, mult folosite de fetele de o 
anumita varsta, mai ales atunci cand a intervenit vreo rivalitate, dar 
banuim ca harnica cercetatoare de la Muzeul de Istorie si Arta din 
Zalau va incerca sa continue publicarea rezultatelor muncii sale. Spor 
la lucru! 

(Camelia Burghele, Descantece, Central de conservare si 
valorificare a tradi^iei si crea^iei populare Salaj, Zalau, 1999) 



Limes nr. 3-4 (7-8) / 1999 



ORTODOXIA SALVEAZA 
ETNOGRAFIA 



Inca in 1892, monografistul Jozsef Kadar, despre care am scris si 
altadata, arata in insemnarile sale (publicate in 1995 de Francisc Kiss 
la Zalau) ca slujbele facute de preotul roman de atunci din satul 
Moldovenesti (jud. Cluj) se bucurau de mare apreciere si in randurile 
popula^iei maghiare, mai cu seama cand era vorba despre aflarea 
unor bunuri furate: 

„In primavara anului 1867, preotul unitarian din Moldovenesti, 
Francisc Orbok, il ruga pe tatal meu, care avea drum la Turda, sa 
duca doua paini, slanina si ceva haine de corp, impachetate intr-un 
desag, la fiii acestuia, elevi in oras. Tatal meu, pune desaga in caru^a, 
o leaga bine si porneste la drum, dar abia a depasit hotarul satului 
cand observa ca desaga nu mai este. A cautat peste tot, dar in zadar. 
S-a intors acasa suparat, s-a interesat pe la sateni, dar fara rezultat. 
Povesteste cele intamplate si preotului roman loan Deac, care in 
prezent slujeste in satul Borzesti. Preotul, care ^inea si la mine pentru 
ca il mai indrumam pe Iuliu, fiul acestuia, i-a spus tatalui meu: «Nu 
te mai necaji, draga domnule Andrei, voi incerca sa fac ceva pentru 
tine». A intrat in biserica si numai el stie ce a facut acolo, dar este 
adevarat ca in ziua de luni diminea^a desaga cu hainele a aparut in 
curtea noastra, fara paine si slanina". 

DOAMNE, OCROTE§TE-I PE MAGHIARI! 

Faptul ca credinciosii unguri, fie reformat, fie catolici, recurg 
uneori la serviciile „popii" (denumire generica, ce individualizeaza 
preotul ortodox) este cat se poate de obisnuit in zonele unde cele 
doua etnii convie^uiesc, precum este si cazul Jiboului. 

Gasim numeroase asemenea exemple intr-un studiu publicat de 
tanara cercetatoare Dora Czegenyi, originara din acest orasel de pe 
Somes, azi cadru universitar in Cluj. El poarta titlul: „A hiedelem es 
hiedelemszoveg mint reprezentacio" (Credin^ele populare si forma 
lor textuala ca reprezentare) si a aparut in volumul „Emberek, 



szovegek, hiedelmek" (Oameni, texte, credin^e. Studii de mitologie 
populara) editat in 2001 de Asocia^ia Etnografica „Kriza Janos" din 
Cluj. 

Una dintre persoanele intervievate de autoare marturiseste: 

„Romanii sunt mai credinciosi decat suntem noi (...) ei cred cu 
multa tarie. Iar preo^ii romani se ocupa de ei. De pilda, degeaba se 
duce omul la un popa catolic. Degeaba. Sau la un preot reformat, n- 
are ce cauta la dansul. Aia, aia e o alta religie". (Jibou, unguroaica) 

FAURITORII DE MINUNI 

Vestile despre puterile paranormale ale unor slujitori ai bisericii 
ajung uneori pana foarte departe, mult dincolo de hotarele jude^ului. 
Desi persista banuiala ca unii dintre ei, cunoscatori ai magiei negre, 
ar intre^ine legaturi si cu for|e demonice, atat romanii, dar si ungurii 
recurg la serviciile lor, ca urmare a influen^ei psihologice a 
comunita^ii majoritare. Cazurile disperate cer masuri disperate. 

„Pai, e un pericol, e ceva nepermis. Eu eel pu^in am umblat, sunt 
convinsa ca a fost impotriva lui Dumnezeu. §i totusi oamenii merg. 
Da. Nu cunosc adevarul. Dar numai la noi ortodocsii ii asa. Dar 
preotu' ortodox ajuta si oameni catolici, reformat. Categoric... nu se 
^ine cont de religie sau, nici vorba". (Jibou, romanca) 

Nu orice absolvent de teologie hirotonisit este capabil „sa faca si 
sa desfaca". Cunostiin^ele magice sunt impartasite numai anumitor 
genera^ii, ce apar o data la 33 sau 99 de ani. Sunt preo^i care te ajuta 
pentru ca asa le cer indatoririle, fara sa accepte nimic drept rasplata, 
sunt anii care solicita insistent sa fie plati^i in valuta. Un statut aparte 
il au calugarii, oameni sfin^i, care s-au dezis de averile lumesti si 
adesea nu accepta decat ceva de mancare. 

In ac^iunea sa magica, preotul foloseste niste car^i magice, cu 
coperji negre, care poarta diferite nume: pravila (carte de rugaciuni), 
carte de blesteme, carte mare, biblie neagra. 

Sunt si unii care iau aceste lucruri in saga. Un romnean pu^in 
„aghezmuit", ce pescuia fara succes pe malul Somesului, 1-a vazut pe 
parintele din sat cum trecea pe pod si i-a strigat: 

- Desfa, parinte, apele, sa prind si eu ceva! 

Popa a vazut cine-i suguba^ul si 1-a amenin^at in gluma: 

- Vezi sa nu-^i „fac" tie ceva, ca acolo ramai. 



HOJIE LA CEC 

Sunt multe lucruri interesante in acest studiu academic de 
aproape saptezeci de pagini, dar nu ne-am propus sa-1 traducem in 
intregime, ci numai sa-i semnalam aparnia. El nu se adreseaza numai 
specialistilor. Limbajul accesibil folosit si boga^ia de informal 
furnizate il fac atractiv pentru orice categorie de cititori. Voi incheia 
cu unul dintre cazurile mai incitante: 

„Asta s-a intamplat chiar aici, la CEC. O stiu de la F.I., intreab-o 
numai. A venit o batrana din careva dintre satele de-aici, zicand ca 
vrea sa depuna cinci mii de lei la CEC. Apoi, pe timpul acela, cinci 
mii de lei era o suma. Era o suma foarte mare. Si a gasit acolo un 
ceferist, 1-a rugat sa fie dragu^ si sa-i completeze formularul, ca ea e 
prea batrana, nici nu vede, nici sa scrie nu stie. 

- Cum sa nu, cu placere! 

Omul a completat hartia, dar cu propriul sau nume, iar cand 
batrana a dat banii, a impins inainte propriul sau carnet de economii. 
Func^ionarele n-au stat sa verifice, ca doar era carnetul acolo, au 
trecut suma in el si cu asta gata. A trecut ceva timp, apoi, cam dupa 
un an, vine batrana, sa scoata o mie de lei de la CEC. Degeaba au 
cautat: 

- Tanti, aici nu-i trecut nici un leu. 

- Apoi, cum sa nu fie, ca eu am fost atunci aici si am pus cinci 
mii de lei si omul acela, ceferistul, mi-a scris mie ^idula, asa ca 
trebuie sa fie. 

- Aici nu sunt. S-au apucat func^ionarele sa scotoceasca prin fise, 
bonuri, adeverin^e, alte acte oficiale, banii niciunde. Batrana s-a tot 
certat cu ele, ba inca le-a si blestemat: 

- O sa vede^i ca banii aceia vor apare! 

Si s-a dus. Da, numai ca omul acela s-a imbolnavit. Ceferistul 
era din Var. L-au adus la spital, ca-i asta, ca-i aia, i-au dat niste 
medicamente si l-au trimis acasa. Dar nu s-a sinnit mai bine. L-au 
dus la Zalau. Omul a ajuns sa fie pe moarte. I-a zis nevestei sale: 
„Du-te acasa si du-i banii aia femeii cutare. Cinci mii de lei. Ca altfel 
ma prapadesc." 

So^ia s-a intors acasa, a luat cei cinci mii de lei si i-a dus 
batranei. Ba i-a dat inca si ceva pe deasupra, sa o imbuneze, ca omul 
ei a gresit, ca i-a luat dracul mingle. L-a scapat cumva. I-a dat inapoi 
cei cinci mii de lei si s-a intors la Zalau. Barbatul ei s-a sim^it imediat 



mai bine. L-au lasat acasa, §i-a reluat serviciul, acum e pensionar. Cu 
siguran^a ca batrana s-a dus la careva dintre popi." 

(Dora Czegenyi, A hiedelem es hiedelemszoveg mint 
reprezentacio. In vol.: Emberek, szovegek, hiedelmek: taulmanyok, 
Kriza Janos Neprajzi Tarsasag, Kolozsvar, 2001.) 



Pro-Scrisnr. 9-10/2001 



COLEGUL NOSTRU DIN NE§TIUT 



Intr-o vreme se credea ca nimeni nu poate scapa din Labirintul 
Cretan, dar Dedal si Icar au aratat ca, prin accesul la o noua 
dimensiune, omul isi poate depasi conduia de victima a Raului 
terestru, se poate inal^a dincolo de zidurile ridicate ca un rege 
altminteri in^elept (dupa moarte, Minos a fost pus sa judece sufletele 
raposa^ilor) sa-si ascunda rusinea. 

Intr-o epoca, inuman de apropiata, a bantuit presupunerea ca nu 
pot scrie science-fiction decat inginerii. Ca o dovada impotriva-i, au 
scris povestiri literati Ion Hobana, Voicu Bugariu sau Ovid S. 
Crohmalniceanu. Intr-o deradere muschetareasca, si-au trecut via^a in 
carji militarii: marinarii, ca Ion Arama; tanchistii, ca loan Popa; 
aviatorii, ca Radu Theodoru si nu numai. 

Doru Davidovici este unul dintre rarii Sburatori ai literaturii 
romane. Ar fi nedrept sa-1 revendicam in mod exclusiv, deoarece, 
pentru el, literatura SF era doar o alta expresie a liberta^ii. Inainte de 
toate, el era un impatimit al zborului, un om ce-si cauta izbavirea de 
gravitate, un Albatros cu „aripi de argint" ce despica senin bolta 
cereasca atat cu botul unui MIG 21, cat si cu pana povestitorului. 

„Unii spun ca Doru nu prea traia cu picioarele pe pamant", 
protesteaza primul roman extraterestru, Dumitru Prunariu, in prefa^a 
celei de-a doua ednii a volumului „Lumi galactice". „Era un 
nonconformist, chiar si atunci cand parea ca se incadreaza in cele mai 
stricte rigori militare." 

Lumea aviatorilor cuprinde si asemenea aparen^e paradoxale. 
Cand micul prin| zareste biplanul cu care autorul „Zborului de 
noapte" spera sa traverseze desertul, nevinovatul copil exclama: 

„- Atunci si tu vii tot din cer! De pe ce planeta esti?" 

E intrebarea pe care si-a pus-o si Doru Davidovici, cand ne-a 
indemnat sa coboram in incaperea ovala, ascunsa in maruntaiele 
batranului far, unde niste siluete albastre ciudate urmareau lansarea 
unei nave cosmice (Sferele verzi) sau sa-1 inso^im in cautarea 
misterioasei statuete, descoperite intr-o mina de carbune, 
confec^ionate dintr-un fel de metal viu (Zei^a de oricalc) ori sa 



scrutam impreuna cerul, in cautarea colegilor de pe alte planete 
(Lumi galactice). 

Un alt element definitoriu pentru opera sa, in totalitatea ei, este 
amenin^area norilor incarca^i cu electricitate, nicovale de grindina pe 
care zeii celesti isi fauresc armele atotmistuitoare. Insasi firea 
omeneasca poate sa dea nastere unor descarcari fulminante: 

„Asa suntem alcatui^i, din fasii de senin si furtuni necontrolate, 
cu trasnete si fulgere violente... Eram dintre cei care cunosc fulgerele 
violente si se intorc dintre ele." (Culoarea cerului) 

E un fel de a spune ca nimic din ceea ce-i scanteietor nu era 
strain firii sale. Personajele sale stau tot timpul sub amenin^area 
supravoltajelor. Mircea, descoperitorul centrului secret de comanda 
al celor care ne rapeau aparatele in Triunghiul Bermudelor, a fost 
gasit carbonizat intr-o camera parjolita, cu pere^ii afuma^i si „firele 
goale ale prizelor smulse in^epand aerul inecacios ca antenele unui 
scarabeu urias". Zerfa de oricalc „isi pierde via^a" intr-un fel de 
scurtcircuit care-i reda Irenei sanatatea. Si poate nu doar atat, 
deoarece Doru Davidovici a fost intotdeauna tentat sa se joace cu 
ideea ca femeile ar fi reprezentantele unei rase extraterestre. 

In fapt, le previa credin^a si asteptarile: „erau si alte nop^i, cand 
o lumina ardea la fereastra - la o singura fereastra - pana hat, in zori... 
ore infricosate si reci" (Caii de la VoroneO- Nu numai „evenimentele 
de zbor" nasteau prelungite vegheri. „De multe ori, noaptea, cand 
reveneam din drumurile mele, vedeam fereastra luminata la camera 
in care - singur - Doru scria..." marturiseste colegul sau, Ion 
Jaralunga, intr-o pioasa aducere aminte publicata in 1996, in 
„Observatorul militar", reluata ulterior de Jurnalul SF (nr. 165, p. 2). 
Se implineau sapte ani de la tragicul accident din 20 aprilie 1989, ce 
trecuse aripi ingeresti pe umerii unor ostasi afla^i la datorie. 
Evenimentul, printre primele dintr-o serie ce inca mai indoliaza 
familiile Sburatorilor, a fost trecut sub tacere. Pagina a-ntaia era 
monopol de stat, iar restul mimau optimismul. 

Mi s-a parut crud si nedrept. Dupa ce 1-am descoperit in „Insula 
nevazuta", un roman pentru copii, 1-am socotit dintotdeauna un 
Antoine de Saint-Exupery romanesc. Romanele sale despre via^a de 
aviator, intotdeauna luate pe cont propriu (ele sunt povestite la 
persoana intai), dedicate acelor oameni care ne vegheaza pacea din 
inal^imi, ca niste ingeri pazitori, mi-au intarit aceasta convingere. 



Nu am nevoie de puterea sferelor verzi ca sa-1 intalnesc. §tiu 
prea bine unde sa-1 caut, cand doresc sa-1 regasesc. Motoarele 
imaginatiei sale susura domol pe pista polrfei din biblioteca, gata sa 
iasa din rand, sa se inal^e in vazduh, sa invinga capcanele cerului. 
Sufletul meu de-abia asteapta sa-i urmareasca sagetarea boltita, sa-1 
insoteasca in revenirea de dincoace de azur. 

Pilot, va sa zica calauza intr-o lume care noua ne este inca 
necunoscuta, el este in masura sa ne arate o cale de a ne desprinde de 
greutatea parte a fapturii noastre, el ne indeamna sa luptam cu inertia 
ce ne fixeaza de pamant. El repeta indemnul ce-a biruit Moartea: 
„ridica-te si mergi..." 

§i daca o dorim cu adevarat, vom sim^i cum zburam alaturi de el. 
Impreuna cu el. 

„Poate chiar maine. 

Poate peste o ora. 

Poate se intampla chiar acum." 

BIBLIOGRAFIE 

Doru Davidovici, Caii de la Voronet, Editura Eminescu, 
Bucuresti, 1973. Premiul I la concursul de debut al editurii, sec^iunea 
proza. 

Doru Davidovici, Ultima aventura a lui Nat Pinkerton, Editura 
Eminescu, Bucuresti, 1975. 

Doru Davidovici, Insula nevazuta, Editura Ion Creanga, 
Bucuresti, 1976. 

Doru Davidovici, Intrarea actorilor, Editura Militara, Bucuresti, 
1977. Editia a Il-a. [f. 1.], Editura Labirint, 1991. 

Doru Davidovici, Zerfa de oricalc, Editura Albatros, Bucuresti, 
1977. 

Doru Davidovici, Celula de alarma, Editura Eminescu, 
Bucuresti, 1979. 

Doru Davidovici, Culoarea cerului, Editura Militara, Bucuresti, 
1981. 

Doru Davidovici, Aripi de argint, Editura Militara, Bucuresti, 
1983. 

Doru Davidovici, Lumi galactice: Colegii mei din nestiut, 
Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1986. Edhia a Il-a: Editura Rum- 
Irina, Bucuresti, 1992. 



Doru Davidovici, ,,V" de la Victorie, Editura Militara, Bucure§ti, 
1987. 

Doru Davidovici, Ridica-te §i mergi, Editura Cartea 
Romaneasca, Bucure§ti, 1991. 

(Doru Davidovici) 

Colec^ia „Povestiri §tiunifico-fantastice'' nr. 556-557 / 1999. 



EMINESCU §1 „VENETLV 



LEGENDA VENETIEI 

Catre mijlocul veacului al V-lea, in prag de Ev Mediu, Roma se 
scufunda tot mai mult in mocirla propriei imoralita^i. Tonul il dadea 
chiar sora imparatului, Grata Iusta Honoria, care chiar era o 
femeiusca nesatula. Cand Valentinian al Ill-lea s-a saturat de 
ispravile ei, a incuiat-o in casa si a pus o companie de elita sa faca de 
garda la usa ei. In replica, Honoria a trimis un inel de logodna lui 
Attila, apoi, daca a vazut ca regele hunilor nu se grabeste sa alerge in 
ajutorul ei, 1-a sedus pe ofi^erul insarcinat s-o pazeasca. Disperat, 
Valentinian a trimis-o in cele din urma la o manastire de maici din 
Ravenna. 

Intre timp, lumea cunoscuse o schimbare politica majora. Locul 
imparatului bizantin Theodosiu, care cazuse de pe cal si isi rupsese 
gatul, fusese ocupat de Marcian, un general batran si sever, deloc 
dispus sa le faca vreo concesie hunilor. Attila, care avea tot atata 
minte cat Maria Tereza, imparateasa care peste veacuri a impus in 
politica externa principiul: „sa se lupte ahii, tu, preafericita Austrie, 
marita-te", n-a dorit sa-1 zgandare, asa ca a schimbat foaia si s-a 
prefacut interesat de oferta Honoriei. Avea deja cateva zeci de 
neveste, una in plus sau in minus zau ca nu mai conta, mai ales daca- 
i aducea ca zestre o jumatate de impara^ie. 

Valentinian i-ar fi dat-o bucuros, numai sa scape de pacoste, dar 
cu condi^ia sa-si pastreze nestirbit imperiul. Cum nu s-au putut 
in^elege asupra acestui „mic" amanunt, Attila a pornit la razboi, 
indreptandu-se catre Galia, cu speran^a ca francii i se vor alatura si 
impreuna ii vor bate pe romani. Precum se intampla adesea, socoteala 
de acasa nu s-a potrivit cu cea de pe campul de lupta si ultima 
batalie, cea de pe Campiile Catalaunice, s-a incheiat indecis. Vazand 
pierderile, regele hunilor a hotarat sa se retraga pe moment, dar in 
anul urmator a reluat campania armata. De aceasta data a pornit din 
Pannonia drept impotriva Romei. 

Pe drumul catre sud, situata undeva pe la carambul cizmei 
italiene de azi, ii statea in cale Aquileia, o marea^a cetate cu 200.000 



de locuitori, cu ziduri trainice, inconjurate de apele Natissei. Attila a 
asediat-o vreme indelungata, fara succes. Bine aprovizionata cu 
muni^ii si alimente, Aquileia parea de necucerit. Regele hunilor chiar 
ajunsese sa se gandeasca ca nu merita sa-si piarda timpul cu ea si mai 
bine s-ar grabi catre capitala, cand intr-o buna zi i se arata un semn: 
vazu o barza, ce-si avusese cuibul undeva in oras, zorindu-si din 
spate puii sa paraseasca zona. Le-o arata ostasilor sai, iar acestia, 
oameni din stepa, increzatori in sim^urile animalelor, pornira imediat 
la asalt. 

Barza presinnise corect cele ce aveau sa se intample: hunii au 
cucerit „Roma Nordului" si au distrus-o pana la temelii. Pu^inii 
supravie^uitori au fugit in lagunele de pe ^rmul marii, zone 
mlastinoase unde hunii, popor calare, nu puteau sa-i urmareasca. Aici 
fugarii si-au reconstruit casele, au pus temeliile unui oras cladit pe 
ape. Oricui se minuna si intreba cum de s-au asezat acolo, ii 
raspundeau: „Veni etiam", adica „pana aici am venit eu". De aici, 
zica-se, isi trage numele Venecia. 

SONETUL EMINESCIAN 

Cititorul care in iarna anului 1883-1884 lua in mana „Poesiile" 
domnului Mihail Eminescu, adunate in volum de Titu Maiorescu 
„dintr'un sentiment de datorie literara" si publicate in lipsa 
„indreptarilor ce avea de gand sa le faca" autorul, avea surpriza sa 
descopere mai multe poezii inedite. Una dintre ele era un sonet, ce 
incepea cu versul: „S'a stins via^a falnicei Vene^ii..." 

Imaginea infa^isata este una apocaliptica, de parca temu^ii 
razboinici calare pe caii cei marun^i de stepa ar fi razbatut prin 
veacuri si, cu tenacitatea lor caracteristica, ar fi luat urma refugia^ilor 
aquileieni ca sa implineasca osanda menita in vechime de 
Dumnezeu: in miez de noapte, gondolele se leagana cu felinarele 
stinse, in lumina fantomatica a Lunii, care improsca pere^ii caselor cu 
o terifianta spoiala: moartea. In afara de clipocitul valurilor prin care 
vesnic tanarul Okeanos, personificare a marii, plange pe canale 
izbind in zidurile vechi, nu se aud cantece, nu rasuna pasi pe scarile 
de marmura: „ca'n ^in^irim tacere e'n cetate". Doar clopotul bisericii 
San Marco rasuna in rastimpuri, parca pentru a marca trecerea a tot 
atatea convoaie funerare pe drumul fara de intoarcere, purtate in 
intuneric de luntrasul Caron. Precum Dante in „Divina Comedie", 
Poetul nu ne lasa nici o speran^a: „nu'nvie mor^ii - e'n zadar copile!" 



PRIMA TRADUCERE IN MAGHIARA 

Volumul de versuri editat de Maiorescu a ajuns in cele din urma 
si la studen^ii Seminariului teologic din Gherla. Aici func^iona o 
societate de lectura, numita „Alexi-Sincaiana", care in 1887 era 
condusa de varul lui Petre Dulfu, ajuns mai tarziu vicar al Silvaniei si 
senator de Salaj, Emiliu Bran. Seminaristii editau o revista 
manuscrisa, aparuta incepand din 1869, intitulata „Steaua marii", 
printre colaboratorii careia figura in 1887 si fratele mai mic al lui 
Emil, Lauren^iu Bran. Acesta, vrajit de frumusetea versului 
eminescian, s-a straduit sa-1 transpuna cat mai fidel in limba 
maghiara. Era primul roman care incerca sa depaseasca barierele 
lingvistice si sa promoveze lirica Poetului printre cititorii maghiari. 

In ianuarie 1889, deci inca in timpul vie^ii lui Eminescu, 
Lauren^iu Bran publica in nr.3 al gazetei „Szilagy-Somly6" prima 
dintre ele: „Miert nem josz" (De ce nu-mi vii), urmata apoi de 
„Melancholia" (Melancolie) in nr.4, „Tavol toled..." (Departe sunt de 
tine) in nr.8, „Elvalas" (Despar|ire) in nr.10, „A biivos vadasz" 
(Povestea teiului) in nr.23. Dupa ridicarea Poetului la ceruri, toamna 
tarziu, in nr.41/1889, aparea si melodioasa „Somnoroase pasarele", 
tradusa cu titlul: „J6 ejszakat!". Desi avea de trecut peste emotiile 
examenelor de absolvire, iar mai tarziu s-a casatorit si a fost 
hirotonisit preot, Lauren^iu Bran a continuat seria traducerilor si in 
1890, cand au aparut poeziile: „De cite ori iubito" ("Mikor eszembe 
jutsz...") in nr.9/1890, „Din valurile vremii" ("Ido hullamaibol") in 
nr.l 1 si sonetul la care ne referim ("S-a stins via^a...") in nr.23. Rethy 
Andor, cercetatorul ale carui date le-am utilizat mai sus, a identificat 
o singura aparnie in colec^ia „Szilagy-Somly6" pe anul 1891: „Nem 
ertesz meg..." (Nu ma in^elegi...) in nr.17. 

Numit preot paroh in Bai^a de sub Codru, iar mai apoi la Somes 
Saplac (azi Alunis, jud. Salaj), Lauren^iu Bran a continuat sa traduca 
si alte marturii ale geniului eminescian, dintre care amintim doar: 
„Luceafarul", „Glossa", „Mai am un singur dor", „Scrisoarea I" etc., 
poezii publicate in antologia „Roman koltokbol" (Din poe^ii romani), 
alcatuita impreuna cu prietenul sau Revay Karoly, volum tiparit de 
Simon Aurel si T. Misztotfalu din Baia Mare in 1909. Ulterior, 
poeziile „De ce nu-mi vii" si „§i daca..." au fost republicate intre 
1911 si 1912 in paginile foii maghiare „Zsib6videki Hirlap" (Gazeta 
de Jibou), publicate tiparita in central de plasa unde, dupa Primul 



Razboi Mondial, Lauren^iu Bran avea sa conduca unul dintre 
„despartamintele" Astrei. 

Traducerea maghiara a sonetului „venetian" a aparut, tot in 1890, 
si in „Tribuna" sibiana, publica^ie unde fra^ii Bran au colaborat cu 
traduced, studii dialectale, poezii si obiceiuri din popor. Peste 
decenii, in 1939, revista „Convorbiri literare" edita cu prilejul 
implinirii unei jumata^i de veac de singuratate romaneasca un 
impresionant volum comemorativ (el numara aproape 1000 de 
pagini). Aici, pornind pe urmele unui studiu al lui Galdi Laszlo, A. P. 
Topor publica un articol cuprinzator: „Eminescu in literatura 
maghiara", unde, in lipsa colec^iei sau a unei surse de informal mai 
complete, punea un semn de intrebare: sonetul publicat de L. Bran 
este chiar eel despre Venecia? 

Avea sa-i raspunda Leontin Ghergariu, pe atunci directorul 
liceului de baie^i din Zalau, in paginile unei reviste aparute in 
zbuciumata toamna a anului 1940, „Jara Silvaniei": 

"Tinem sa amintim ca in numarul 9 al gazetei Szilagy-Somlyo a 
aparut tradusa poezia „De cate ori iubito" si nu „Cand amintirile". 
Apoi : Sonetul din „Szilagy-Somly6" e sigur : „S-a stins viea^a" si in 
sfarsit poeziile nu sunt semnate cu pseudonimul Szamosujvari, ci sub 
titlu e trecut : „Romanb61", iar la urma : Eminescu." 

Dupa Lauren^iu Bran, sonetul „S-a stins via^a..." a mai fost 
tradus in maghiara de Keresztury Sandor, Kovats Jozsef, Galdi 
Laszlo, Finta Gero, Fekete Tivadar, Kibedi Sandor, Detrehemy 
Jozsef, etc. 

"PLAGIATUL" VENETIAN 

Daca in nordul Ardealului, pe valea Somesului, seminaristii 
teologi 1-au ales pe Eminescu drept model literar si chiar s-au straduit 
sa apropie opera lui de cititorii maghiari (altminteri, ungurii formeaza 
eel mai numeros grup de traducatori ai lui Eminescu, opera poetului 
fiind talmacita integral si publicata in multe si diferite edi^ii), nu 
acelasi lucru se intampla in sud, intr-un alt centru important de 
spiritualitate romaneasca, eel aflat la ingemanarea Tarnavelor. 

In 1891, anul in care Lauren^iu Bran isi incheia seria de traduceri 
publicate in „Brasovul Nordului" (cum era alintat Simleu Silvaniei), 
in Blaj, stinsul focar al revolu^iei transilvane de la 1848, aparea un 
volum anonim, bine indesat, cuprinzand ,,213 pagini de scrisoare 
marunta" (Nicolae Iorga), menit sa desfiin^eze opera lirica a lui 



Eminescu. Desigur, autorul unei asemenea incercari aberante n-a 
putut ramane multa vreme necunoscut si a fost repede identificat in 
persoana unui canonic din localitate, Alexandru Grama, dar trebuie 
sa remarcam ca „studiul" sau ar fi ramas o curiozitate in manuscris 
daca n-ar fi fost sprijinit de o sumedenie de alte capete „luminate" de 
la foaia „bisericeasca-politica" Unirea din Blaj. Grama, al carui „fm 
sim^ literar" a fost comparat ironic de Nicolae Iorga cu eel al lui 
Alexandru Macedonski, eel mai patimas detractor al lui Eminescu, 
incerca sa-1 prezinte pe „Luceafarul poeziei romane" drept un Lucifer 
pierzator al sufletelor tinere, denun^andu-i opera, „in termeni agresivi 
si vulgari, ca un pericol public pentru educa^ia tineretului, prin 
pesimismul ei, prin lipsa de aderen^a la idealurile morale si na^ionale 
ale societa^ii romanesti" (Dim. Pacurariu). 

Canonicul, un om totusi familiarizat cu marile valori din 
literatura universale si un admirator patimas al lui Andrei Muresanu, 
socotea lirica eminesciana drept lipsita de orice interes artistic, 
contestand vehement si dement talentul Poetului, prezentat drept un 
facil imitator al poeziei populare ("Doina", „Ce te legeni codrule?") 
ori ca un plagiator al poe^ilor germani, precum Heine sau Platen. 
Acesta din urma, „poet destul de rece si de pedant" (Nicolae Iorga), a 
scris mai multe sonete inspirate de Venecia, printre care si unul 
reprodus de palida fa^a bisericeasca in paralel cu textul eminescian. 
Cutezam sa va prezentam strofa citata, in traducerea noastra: 
„Venetia mai dainuie doar in taramul de vis/ De-acolo flutura umbre 
din zilele batrane,/ Al republicii leu zace ucis,/ §i goale stau 
inchisorile hapsane" si va lasam sa compara^i singuri cele doua texte. 

"Atata asemanare", zice Iorga, „poate fi doara ca Platen isi 
mantuie sonetul cu destul de prozaicul: «Das Rad des Gliicks kann 
nicht zuriick bewegen» (roata sor^ii nu poate merge inapoi), pe cand 
la Eminescu o fraza analoaga: «Nu-nvie mor|ii, e in zadar copile!» 
are o frumuseta cu totul alta, sunet de limba de arama a vechiului 
«preot», sfantul Marc, plangand trecutul". 

Cititorul curios sa afle mai multe despre „pacatul de care s-a 
facut vinovat Popa Grama" (L. Blaga) va gasi un dosar judicios 
intocmit in cartea lui Ion Buzasi, „Eminescu si Blajul". In ceea ce 
priveste paternitatea sonetului, George Calinescu avea sa puna 
punctul final al disputei, recunoscand ca Eminescu avea o 
„predilectie pentru poe^ii mai marun^i, uneori chiar anonimi, de unde 
putea sa-si ia, nestingherit, idei pe care apoi sa le topeasca cu 



desavarsire in fraza lui personala. (...). Venecia e aproape o traducere 
dupa Venedig a obscurului Cajetan Cerri (Aus einsamer Stube). (...) 
in Venecia contribu^ia personala indeparteaza intr-o masura oarecare 
traducerea de originalul german, Venedig de Cajetan Cerri (...). 
Obisnuin^a, scoala ne mai fac sa ascultam cu placere versurile 
senten^ioase ale acestui sonet corect, precum: Okeanos se plange pe 
canaluri.../ «Nu-nvie mor^ii - e-n zadar, copile!», dintre care eel din 
urma e o simpla traducere: «Lass ab! die Todten stehn nich auf, o 
Knabe!»". 

Totusi, ii rog pe cei care vor sari imediat sa-1 acuze pe Eminescu, 
bazandu-se pe autoritatea lui Calinescu, sa nu uite ca volumul de 
„Poesii" a fost intocmit de Titu Maiorescu, care se prea poate sa fi 
crezut ca tot ce a gasit in lada cu manuscrise apar|ine Poetului. 

Scandalurile din jural acestui sonet nu se opresc aici. Ca sa fim 
rigurosi pana la capat, trebuie sa amintim ca exista si un poet neam^ 
care a fost incriminat ca a plagiat varianta eminesciana a sonetului. 
Acuza^ia a fost formulata in iunie 1910, de un misterios Christian, 
intr-o nota introductiva ce inso^ea doua traduceri ale sonetului, 
publicate in gazeta moldo-vlaha „Miscarea": una in franceza, a 
Margaretei Miller- Verghy, declarata curat ca talmacire si alta, in 
germana. Aceasta din urma fusese descoperita in numaral 14 din 
1891 al revistei nem^esti „Splitter", unde aparase initial si era 
semnata de I. Bettelheim, un poet necunoscut, asupra caruia se 
revarsa tot patosul la fel de anonimului contestatar. 

BIBLIOGRAFIE 

Jens-Peter Behrend, Eike Schmitz, Hunii i-au cu asalt Europa. In 
vol.: Hans Christian Huf, Sfinx: Tainele istoriei, I- II, Editura 
Saeculum I.O. si Editura Vestala, Bucuresti, 1999, p. 141-186. 

Bibliografia Mihai Eminescu (1866-1970), Volumul 1: Opera, 
Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1976, 
p. 162- 163. 

Marcel Brion, Attila, biciul lui Dumnezeu, traducere §t. 
Dimulescu, Editura Snagov, Snagov, 1995. 

Ion Buzasi, Eminescu si Blajul, Editura Iriana, Bucuresti, 1994. 

George Calinescu, Opere XII-XIII: Opera lui Mihai Eminescu, 
Editura pentra Literatura, Bucuresti, 1969. 

Ovidiu Drimba, Incursiuni in civiliza^ia omenirii, 2 vol., Editura 
Excelsior-MultiPress, Bucuresti, 1996, vol.11, p. 81-93. 



Nicolae Iorga, Doua critice. In vol.: Nicolae Iorga, Eminescu, 
Editura Junimea, Iasi, 1981, p.47-74. 

DIM. PACURARIU, Eminescu in primul deceniu dupa 
Eminescu. In vol.: Eminescu dupa Eminescu: Comunicari prezentate 
la Colocviul organizat de Universitatea din Paris - Sorbona (12-15 
martie 1975), Editura Junimea, Iasi, 1978, p. 79-86. 

Rethy Andor, Eminescu koltemenyei magyarul (=Poeziile lui 
Eminescu traduse in limba maghiara). In: Irodalmi evkonyv 1957 
(=Almanah Literar 1957), Allami Irodalmi es Miiveszeti Kiado, 
Bukarest, 1956, p.461-490. 

Avram P. Todor, Eminescu magyarul. In vol.: Eminescu 
valogatott versei, Ketnyelvu kiadas, Allami Konyvkiado, Bukarest, 
1950 (100 de ani de la nasterea poetului), p. 234-237 

Alexandra Vlahu^a, Curentul Eminescu. In vol.: Alexandra 
Vlahu^a, Versuri si proza, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981. 

(Mihai Eminescu, Sonet: S-a stins via^a...) 



Limes nr. 1-4(13-16)72001 



„GALBAR", PRIMA BAND A 
DESENATA SF ROMANEASCA 

Povestirea Galbar a lui Ovidiu Surianu a aparut initial in nr. 360- 
361/1969 a Colec^iei de povestiri stiin^fico-fantastice, iar apoi in 
volumul Intalnire cu Hebe (1972), din populara colec^ie Fantastic 
Club a Editurii Albatros. Ea constituie si azi un exemplu elocvent ca 
se poate scrie literatura de anticipate cu eroi ce poarta nume 
romanesti. La urma urmei, cunosc ca^iva scriitori britanici celebri 
(atat „clasicul" Bram Stoker, cat si contemporana J. K. Rowling, 
mama lui Harry Potter) care isi trimit eroii sa-si traiasca aventurile pe 
plaiurile noastre... 

Eroii principali din Galbar sunt Lucian Mirea si prietenul sau, 
biologul Ionel Braniste. Ei sunt membrii unui echipaj romanesc de 
exploratori ai lui Marte, uimi^i de „cat de purine date se adunasera in 
cele trei-patru decenii de cand oamenii cercetau la fa^a locului 
planeta. Acolo inca aproape totul trebuia descoperit..." (pag.8) Insa 
Ionel Braniste cerceteaza fiecare co\\ cu entuziasm si descopera rand 
pe rand „dovezi ale unei vie^i intense in trecutul universal" (pag.9): 
straturi de calcar, fosile, ba, la un moment dat, chiar un obiect ciudat, 
de provenien^a industrials, care se dovedeste a fi partea superioara a 
unei construc^ii metalice, botezata ulterior „Templul de O^el". Desi 
vechimea sa e evidenta, cercetatorii nu reusesc sa-i in^eleaga 
menirea. 

Naturale^ea povestirii 1-a entuziasmat pe graficianul Sandu 
Florea, care s-a hotarat sa transpuna in imagini aventurile celor doi 
romani ajunsi pe Planeta Rosie. Albumul de benzi desenate, primul 
de acest fel din Romania, a aparut la sfarsitul anului 1972 (acum 
treizeci de ani), la Editura Sport-Turism din Bucuresti. Daca 
nara^iunea lui Ovidiu Surianu exploreaza mai cu seama universul 
sufletesc, impactul emotional al intamplarilor asupra lui Lucian 
Mirea, scenariul benzii desenate se desprinde uneori de firul 
povestirii originale si impune un ritm mai alert, adaugandu-i un spor 
de spectaculozitate. 



Astfel, in banda desenata col^ul de metal este descoperit in timp 
ce transportorul marjian „Cutezatorul", la bordul caruia se afla si 
eroii nostri, sare in ajutorul echipajului de pe „T-Beta 3", care a 
inceput sa se scufunde intr-o crapatura plina de praf. Transportoarele 
mar|iene sunt infa^isate foarte credibil, fiind un fel de tanchete 
prevazute cu patru senile, suspendate pe cate trei amortizoare. 
Vehiculele sunt lunguie^e, au un parbriz larg si poarta cate o antena 
parabolica pe capota. In vreme ce „Cutezatorul" remorcheaza celalalt 
vehicul, o „piatra" ii disloca o senila. 

La o privire mai atenta, piatra se dovedeste a fi „un piron", metal 
prelucrat. Nemaiputand face un pas, echipajele de la bordul ambelor 
transportoare incep sa dezgroape (cu rangi si tarnacoape) ciudatul 
obiect. In curand, li se alatura si anii, cu utilaje performante. 

Sandu Florea simplified maiestuos imaginea baroca creata de 
scriitor: 

„«Pironul» era cat un stat de om; pe urma s-a dovedit ca nu-i 
altceva decat varful turnului unei constructii metalice, frate bun cu 
alte trei, gasite prin apropiere. Dar ce constructie! Imagineaza-^i un 
cilindru cu diametrul de vreo saptezeci de metri, inalt de doisprezece, 
avand deasupra o cupola emisferica inconjurata cu o veritabila 
coroana de turnule^e piramidale". (pag.15) 

In viziunea artistului plastic, formele cladirii sunt rotunde, 
netede ca o sculptura brancusiana, fara zorzoanele care, precum vom 
vedea, oricum ar fi fost erodate de din^ii timpului si de furtunile 
marjiene de praf. 

Ciudata cladire nu are nici o usa; ca sa patrunda in interiorul 
„Tempului de o\qV\ exploratorii folosesc un „injector cu jet de 
plasma". De aici, drumul li se netezeste: gasesc o camera-ecluza, 
dincolo de care se afla incaperi presurizate. Una dintre ele, aflata in 
central edificiului, este o rotonda bogat impodobita, in mijlocul 
careia se afla un fel de „altar" metalic incrastrat cu pietre pre^ioase: 

„Lumina imbelsugata m-a ajutat sa recunosc rabine, smaralde, 
safire... toate foarte mari si framoase, insa pe cele mai multe dintre 
ele n-am reusit sa le identific." (pag.19) 



Spre deosebire de povestire, in banda desenata aceste comori 
atrag (normal !) ho^ii. Revenit sa studieze rostul ciudatului obiect, 
Lucian Mirea da peste Max, un talhar ce incerca sa desprinda cateva 
pietre pre^ioase cu ajutorul unei dalte. 

Dupa o scurta lupta, eroul isi anihileaza adversarul si apropie 
lumina lanternei ca sa vada ce distrugeri a suferit „altarul". Dintr-una 
din pietrele pre^ioase, tasneste „o raza portocalie de o nemaipomenita 
intensitate" (in povestire) ori „un fascicul de lumina orbitoare", „un 
laser!", care-1 volatilizeaza instantaneu pe Max (in BD). Uimit, 
Lucian se trage in spate, dar cade in subsolul constructiei, pe niste 
trepte aparute brusc intr-o deschidere din podea. 

Cand isi revine, isi da seama ca se gaseste pe un coridor. Si in 
dreapta, si in stanga, usi cu clan^a (prevazute si cu gauri pentru chei). 
Incercand una dintre ele, Lucian Mirea aude o miscare in spatele sau. 

„Langa usa pe care o deschisesem pu^in inainte, era o forma 
prelunga, lipita de peretele coridorului. Om, fara indoiala. Ce putea fi 
altceva?" 

Spre uimirea cercetatorului, strainul ii raspunde in romaneste. Cu 
toate acestea, el are un fel ciudat de a fi, ii citeste gandurile si pune 
intrebari ciudate: „Ce este Romania?". Lucian Mirea isi da seama ca 
se afla in fa^a unui mar^ian autentic, ultimul reprezentant al unei rase 
care a parasit planeta in urma cu doua sute cincisprezece milioane de 
ani. 

In scenariul BD, motivul exodului e incredibil de pueril: „un 
vagabond al cerului, un astru hoinar, se indrepta cu iu^eala spre 
sistemul solar, iar calculele aratau ca el va trece prin apropierea 
planetei noastre starpind orice urma de via^a, rapindu-i atmosfera si 
apa". In cazul unei catastrofe de acest tip, cei amenin^i fie ca n-ar 
avea timpul necesar sa construiasca sutele de mii de nave necesare 
unei parasiri in masa a planetei, fie ca ar putea sa previna catastrofa, 
distrugand corpul ceresc cu pricina. 

In povestire, Ovidiu Surianu procedeaza nuan^at, dezvaluind cu 
maiestrie o catastrofa de origine planetara: 

„Planeta era in declin... pierdea pe zi ce trece apa si aerul, 
temperatura scadea, se intindea pustiul... S-a dat alarma, desi 
pericolul era inca departe: puteau sa treaca zeci, chiar sute de 



milenii... S-ar fi gasit, pana la urma, sohuii mai bune, asa cum 
sustineam tot timpul. Si anii erau de aceeasi parere, o muhime... 
Majoritatea insa a preferat o aventura de proporjii cosmice". (pag.39) 

Ovidiu Surianu contopeste in personajul Galbar trei teme majore 
ale literaturii fantastice de groaza: 

- mumia ce se ridica din mormantul recent descoperit ca sa-i 
pedepseasca pe profanatori; 

- mar^ianul (alienul) agresiv, inzestrat cu calita^i superioare, cu 
puteri supraomenesti, care oricand e gata sa ne invadeze pamantul; 

- vampirul ce incearca sa-si prelungeasca via^a sorbind-o pe a 
altora. 

Cum ultimei i se acorda atata important in prezent, cand se 
incearca aclimatizarea lui Dracula in spa^iul in care occidentalii 
incearca sa-si alunge temerile, sa nu va mira^i daca voi insista mai cu 
seama asupra acestei direc^ii de interpretare. 

Intr-un fel, Galbar este un damnat. El este pedepsit sa ramana pe 
planeta, atunci cand ceilaUi pornesc catre noua lor casa, deoarece a 
considerat, machiavelic, ca in lupta politica se pot folosi orice fel de 
mijloace pentru atingerea unui anumit scop. Codificarea e totodata si 
o condamnare. Procedeul tehnic descris este indrazne^ si cu adevarat 
science-fiction: 

„N-am fost congelat, desigur; nici o tehnica nu m-ar fi readus in 
via^a din starea aceea dupa doua sute cincisprezece milioane de ani! 
Nu. Am fost, pur si simplu, redus la o formula: s-a codificat fiecare 
atom al fiin^ei mele intr-un anumit moment, categoria, locul, starea 
lui exacta, legatura cu ceilal^i atomi, iar codul s-a inscris, nu pe o 
banda perforata sau pe una magnetica, ci intr-un cristal. Ce \i se pare 
de neconceput? Un cod care sa cuprinda... Dar nu e imposibil, dragul 
meu! Sunt numere mari, e drept foarte multe si foarte complicate, 
insa numere obisnuite: n-avem de-a face cu infinitul!" (pag.33) 

Ca sa se decodifice, sa revina la forma anterioara, Galbar are 
nevoie de energie, ori cea mai la indemana sursa este insusi 
cercetatorul roman. In povestire, Galbar, constient de capacita^ile 
sale supraomenesti, ar sacrifica o via^a umana ca sa dobandeasca un 
trup, iar apoi sa invadeze Pamantul: 



„De semenii dumitale te ingrijesti?... Eh, n-o sa fie prea mare 
paguba, sunte^i destui acolo pe Pamant! Imi trebuie substan^a lor 
nervoasa, cu tot poten^ialul ei de judecata, memorie, voin^a, de 
energie ingramadita in ea; voi tot nu sti^i sa le folosrfi cumsecade". 
(pag.43) 

Chiar dupa o condamnare de cateva sute de milioane de ani, 
Galbar sufera de megalomanie si ar dori ca prin sacrificarea 
pamantenilor sa devina salvatorul speciei sale. Scenariul BD ocoleste 
(si bine face) tema conducatorului grandoman, aici Galbar ar dori pur 
si simplu sa-si readuca planeta la via^a. Insa Lucian Mirea ii prezinta 
realitatea de afara: Marte a devenit o lume pustie, un desert planetar, 
„unde n-o sa mai infloreasca niciodata ceva: nici flori, nici 
civiliza^ii..." 

Prin intermediul unui misterios sistem de transmisiuni de 
imagini, mar^ianul se convinge ca exploratorul roman are dreptate: 

„Obiectivul se oprea din cand in cand asupra unor peisaje, le 
cerceta indelung, atent, le aducea pana aproape de tot, scormonindu- 
le ca un pribeag intors la vechea lui vatra ruinata, unde incearca sa 
mai gaseasca vreun obiect uitat, vreun ciob, vreun lucru cat de 
neinsemnat care i-ar aminti de clipele traite altadata pe aici... Apoi, 
dezamagit, pleca mai departe, cu inima grea, intr-o cavalcada 
halucinanta peste mun^i, peste vai si campii, peste nesfarsite paragini 
triste si moarte..." (pag.44) 

Profitand de deruta extraterestrului, Lucian Mirea observa ca usa 
din incaperea unde se aflau nu are clan^a decat in exterior si sare 
afara, inchizand usa. 

„Am trantit-o cu puterea disperarii. (...) Am auzit un fel de 
bufnitura surda, care a cutremurat amarnic pere^ii de o^el ai cladirii; 
un suflu nemaipomenit s-a repezit dinspre fundul coridorului, 
maturandu-ma ca pe un pai in direc^ia scarii. M-am lovit cu capul de 
ceva si dupa aceea n-am mai stiut nimic." (pag.47) 

Lucian Mirea este descoperit diminea^a de catre colegii sai, care 
ii dau primul ajutor si-1 trezesc la via^a. Dupa ce le povesteste 
aventura sa nocturna si intalnirea cu marjianul, membrii echipei 



refuza sa-1 creada, punand totul pe seama cosmararilor nascocite de o 
minte zdrancinata. Dar eroul nostra insista: 

,,§i, cu pasi hotara^i, m-am indreptat spre prima usa de pe stanga, 
urmat incet de ceilahi, carora, intre timp, li se mai adaugasera 
ca^iva." (pag.49) 

Insa, surpriza ! in locul lui Galbar si a cadranelor, ecranelor, 
pere^ilor acoperni cu o grila fina, cu celule ca fagurii, descopera o 
mica incapere, cat camera unui ascensor. Braniste profita de ocazie, 
ca sa-1 ia un pic peste picior si deschide o alta usa: 

„In momentul acela s-a auzit un zgomot ca de sticlarie sau 
porjelanuri sparte; undeva parca a cazut o greutate care prinse a se 
rostogoli naprasnic, antrenand cu ea o adevarata avalansa. (...) Pe usa 
intredeschisa iesea un norisor de praf, miros de ars, un alt miros 
nedefinit, in timp ce zgomotele subterane cresteau mereu, 
transformandu-se intr-un groaznic uruit continuu." (pag.50) 

Trebuie sa remarcam aici arta prin care Sandu Florea reuseste sa 
vizualizeze acest pasaj prin atitudinile corporale si mimica 
personajelor, prin asezarea in spa^iu, reusind sa transmits pe deplin 
emo^iile scenei, transformandu-1 pe cititor din spectator in 
participant. 

Desi prozatoral incheie scena in cateva randuri, artistul plastic 
acorda un spa^iu semnificativ deralarii evenimentelor, aratandu-1 pe 
Lucian Mirea cum se indreapta catre baza scarii, cum ii crapa 
podeaua coridoralui sub picioare, cum e salvat in ultimul moment de 
Ionel Braniste, in vreme ce scara interioara se prabuseste intr-un nor 
de praf. Cei doi ies cu greu din „Templul de o^el", moment in care pe 
Lucian il lasa puterile. 

Daca in povestire, exploratorul eel atat de incercat ajunge din 
spital direct la bordul navei de intoarcere pe Pamant, in banda 
desenata el revine la locul unde s-au intamplat toate. Marcat de 
intamplari, el e cuprins de remuscari pentra faptul ca s-a dus singur 
sa exploreze „Templul de o^el" si incearca sa in^eleaga ce s-a 
intamplat. 

In rastimpul celor 30 de ani care au trecut de la publicare, Galbar 
a devenit un reper calitativ al benzii desenate romanesti, un serial 



clasic, una dintre piesele de rezisten^a ale anticipa^iei romanesti. Cat 
despre contribiuia lui Ovidiu Surianu, de la a carui dispari^ie 
prematura (1977) se implinesc 25 ani, cu o ocazie viitoare. Poate la 
toamna, cand se vor aniversa 30 de ani de la apari^ia primului fanzin 
tiparit din Romania, PARADOX, a carui coperta a fost realizata tot 
de Sandu Florea. 

NOTA: Autorul acestei succinte prezentari le mul^umeste 
domnilor Lucian Ionica, Marian Mirescu si Dodo Ni^a pentru 
materialele furnizate si pentru sprijinul acordat. 

(Sandu Florea si Ovidiu Surianu, Galbar, Editura Sport-Turism, 
Bucuresti, 1972.) 

Pro-Scrisnr. 13-14/2002 



GRAFICA FANZINELOR TIMI§ORENE 



Poate ca nimic nu s-ar fi intamplat - istoria diverge continuu in 
evohuia ei - daca n-ar fi existat o legendara masa rotunda si cavalerii 
ei, o mana de entuziasti neimplatosati cu prejudeca^i, care au discutat 
si s-au contrazis reciproc sub privirile scriitorilor Adrian Rogoz, 
Mircea Serbanescu si Ovidiu Surianu pe tenia extraterestrilor. Nu 
stim care a fost concluzia finala, daca s-a ajuns la vreuna, dar 
continuarea, cat se poate de terestra, a discu^iilor a fost infiin^area 
cenaclului H. G. Wells din Timisoara. Prima sedin^a a intrunit sapte 
membri. Un numar de bun augur - au suras supersthiosii. Si parca 
pentru a da apa la moara lor, anii au trecut, cenaclistii au crescut si si- 
au schimbat pantalonii scur^i ai uceniciei literare cu costumul de gala 
tras la trei ace: pu^ina fantezie, pu^ina voie buna si multa exigen^a. 
Astfel, echipa a indraznit sa treaca gardul anonimatului si sa iasa in 
lumea mare intr-un noiembrie insorit din anul de gra^ie 1972. Faptul 
in sine a fost etichetat drept un PARADOX si a constituit primul 
fanzin tiparit din Romania. Crea^iile literare prezentate au fost 
inso^ite discret de ilustra^ia semnata Sandu Florea. Uiterior, corelarea 
text-imagine a fost largita in favoarea celei din urma si a dus la 
publicarea unei car^i de benzi desenate, realizata de acelasi grafician, 
pe baza unui scenariu intocmit de scriitorul Ovidiu §urianu dupa o 
nuvela proprie: „Galbar". 

A urmat o perioada in care in care cavalerii anticipa^iei au 
parasit cochilia literaturii si au abordat cu curaj feluritele domenii ale 
artei. Anul 19sfi mareheaza sfarsitul perioadei de geneza a unei 
viziuni plastice originale. Incep sa se schi^eze unor linii grafice 
aparte, care se vor aduna in unda „primului val". Tot atunci, Lucian 
Ionica si Mihai Corneliu Donici au prezentat primul film romanesc 
de animate, „Intalnirea", realizat in colaborare cu cineclubul 
„Gaudeamus" al Casei de cultura a studen^ilor din Timisoara. 

Urmatorul „PARADOX" (1978) deschide seria unor fanzine si 
suplimente literare bogat ilustrate. Sunt anii in care publica alaturi 
Mihai Corneliu Donici, Sergiu Nicola, Nicolae Lengher si Gheorghe 
Chiri^a. Ei au colaborat si in afara cadrului publicistic, organizand in 



1978 o expoznie colectiva la Casa de cultura a sluden^ilor tv. Deliu 
Petroiu - Imaginistica SF) Tinerii artiati au participat cu regularitate 
la Saloanele na^ionale de arta SF care au fost organizate anual cu 
prilejul Consfatuirilor cenaclurilor de anticipate. Prezen^a lor a fost 
intotdeauna apreciata pozitiv, fiind rasplatita cu o serie de diplome si 
premii. 

Sergiu Nicola a fost si este un colaborator activ al cenaclurilor 
timisorene. Este un adevarat alergator de cursa lunga. Urmarindu-i 
evohnia, din 1970, cand primeste premiul special sci-fic pentru benzi 
desenate (Concursul revistelor PIF si CUTEZATORII) pana in ziua 
de azi, putem spune ca Sergiu Nicola este un vizualist total: pictor si 
grafician, autor de coper^i, afise, etc. Membru al H.G. Wells din 
197s, lucrarile sale au ilustrat aproape toate publica^iile SF aparute 
dupa 1978. A fost de mai multe ori laureat la ConSF (1977, 1979, 
1982 si 1985), valoarea lucrarilor sale fiind recunoscuta si peste 
hotare la EUROCON 6, Stresa, Italia, 1980 (1). 

Primele sale lucrari de grafica, publicate in P. '78 (2), ne ofera 
iluzia unui univers aparte, ce pulseaza melancolic, dominat de 
simbolul atotcuprinzator al sferei. Linii energice de tus segmenteaza 
intinderea plana a hartiei, dezvaluind contururile unui peisaj straniu 
sau realizand conexiuni intre universuri paralele. Caracteristica 
graficii din aceasta perioada este atmosfera de calm (relativ) si de 
sugestie lirica. Apoi sferele compacte, ce dominau prin contrast un 
eter intuit, se fragmenteaza si dau nastere unor peisaj e exotice, 
luxuriante, pline de via^a si de inedit, care par sa sugereze capcanele 
inofensive ale insulei zei^ei Calypso sau ale planetei bradburyene din 
„Aici sunt tigri" (P. '80a). Imagina^ia creatorului ne dezvaluie o 
intreaga odisee care porneste din acest punct, o evadare spre 
civiliza^iile unui mileniu viitor (P. '80b). In ciclul „Calatoriilor", 
sferele au in^esat spa^iul cosmic, devenind adesea niste detalii de 
suprastructura ale unor construc^ii geometrice in perspective - 
^armurile insolite ale unui ocean simbolic - care isi pierd 
artificialitatea si capata caldura prin lumina puternica pe care o 
degaja (P.'81). Despre ele, scriitorul Mircea Opri^a a scris 
urmatoarele: 

„(S.N.) exploateaza structuri geometrice intr-un intreg ciclu (...): 
vaste orase interstelare, aglomerand intr-un tot rigid paralipipede si 
sfere dispuse intr-o arborescen^a precisa, prezen^e robotizate, 



simbolurile reci ale unui zbor pe banda invariabil neagra a unei 
imensita^i spre care nu se deschide nici o fereastra" (3). 

Sfarsitul calatoriei? Cateva proiecte de orase ale Viitorului 
(P.'80a, P.'83). 

Criticul de arta Deliu Petroiu consemna laconic (4): 

„Grafica lui S.N., prin excenlen^a figurativa, dupa cum e si 
firesc, se distinge prin aderen^a la atmosfera si la motiv literar, prin 
op^iunea sigura a momentelor de varf din ac^iune, prin precizia si 
expresivitatea liniei." 

Si o ultima observa^ie, culeasa de pe marginea primei variante a 
acestui articol: 

„Singurul artist timisorean adevarat este S.N." (C. T. Popescu) 

Din 1981, S.N. n-a mai publicat grafica. Numarul din 1982 al 
P.ului este primul fanzin ilustrat in intregime cu reproducerile dupa 
picturile lui S.N., care au fost ulterior prezentate si in paginile 
almanahurilor ANTICIPATIA. 

Nicolae Lengher este caricaturist prin destin si prin voca^ie; cine 
nu crede n-are decat sa rasfoiasca colec^ia revistei URZICA. Este 
oarecum redundant sa adaug ca staptsaste cu maiestria linia sieapla, 
„imbracata" cu striuri, care til individualizeaza. Doar este avant-lettre 
un profesionist al peni^ei cu tus. Extraterestrii sai ne zambesc 
calduros si foarte uman din paginile Paradox -urilor sau ale FOILOR 
PAPvADOXALE: prezen^e rotunde, inzestrate cu antenu^e de melci- 
codobelci, care calaresc pe avioane de htartie sau vaneaza satelni cu 
plasa de prins fluturi, ba mai apuca sa faca si istoricul batrte;nului 
cenaclu H.G. Wells, stand pe marginea unei cazi de baie. „Nick" 
Lengher nu s-a mul^umit sa ne faca sa zambim de ghiduaiile 
exterrilor sai, drept dovada stau ilustra^iile din P. '81 sau colajul de pe 
coperta interioara a fanzinului HELION 82. 

Gheorghe Chiri^a 1-a secondat fidei de Sergi.u Nicola, nereuaind 
decat foarte rar sa se desprinda si sa-si contureze o personalitate 
artistica proprie. A publicat in P.-urile aparute in 1980 si 1981. In 
grafica lui regasim prezen^a vidului intunecat pecetluit cu discurile 
albe ale simulacrelor astrale. Descoperim insa si initiative proprii : 



traversari filiforaie ale campului vizual, rozete imbina:te ca valvele 
unei scoici, ochi suspendati in care agonizeaza pupile irizante. G.C. 
cade victima unei comoditati acceptate prea senin si a propriei sale 
ezitari. Singura cauza a esecului sau consta in faptul ca el n-a 
incercat sa imagineze prin prismes modalitatiior artistice de redare 
descoperite cu forte proprii. 

Mihai Corneliu Donici a debutat in 1973, alaturi de Sergiu 
Nicola, in copertile colectiei CPSF. A fost (din pacate vom folosi si 
in continuare (timpul trecut) un fan complet, care a cautat sa 
surprinda in ansamblu fenomenul : a scris, a desenat, a facut film SF 
In fanzine, a publicat si intai (P. 78; P. '80) o grafica cu un pronun^at 
caracter experimental, reuaind sa realizeze o simbioza armonioasa 
intre o forma grafica de prezentare si textul ilustrat (v. SFERELE, 
P. 78). Ulterior (H.'81), se intereseaza de evohuia dinammica a unei 
linii grafice comune (dreapta, arc de cere) si incearca sa animeze 
printr-o succesiune de transformari o serie de structuri simbolice. 
Mihai Corneliu Donici a adus in ilustratia fanzinelor o viziune de o 
spontaneitate neretusata si o unda de nonsalan^a. Disparitia lui 
misterioasa, la inceputul unui drum care intersecta inaltimile, ne-a 
indurerat, ne-a nedumerit, ne-a incitat in aceeasi masura. Alaturi de 
el, ii putem aminti pe la fel de inzestra^ii, insa la fel de efemerii 
Florin Barjan si Hie Tudorel Danu^. 

Florin Barman a fost un meticulos pointilist si un interpret 
complex a temelor propuse de noile mitologii SF Capacitatea sa de a 
nuam^a a permis, prin folosirea a eaai multor categorii de cantrast, o 
deschidere catre profunzimile unei lumi familiare, materiale si 
perfectibile (v. P.'83). 

Spre deosebire de el, Tudorel Ilie (ITDOR) a folosit un arsenal 
divers de mijloace de exprimare. De factura vag suprarealista, 
fantasticul lui ITDOR este creat prin interconectarea unor simboluri 
expirate, ceea ce permite o revalorizare a semanticii vizuale si o 
abordare a uniersului apropiat printr-o perspective anticipatoare, 
creatoare de noi sensuri. Liniile clare si sigure ale desenelor sale, 
usurin^a cu care construieste perceptii tridimensionale in plan permit 
recunoasterea unui stil aparte. A participat la ilustrarea unui singur 
PARADOX (1985). A publicat si in paginile Almanahului 
ANTICIPATIA din acelasi an. A fost initiatorul si conducatorul 
grupului AVSF'85 (Arte vizuale science-fiction), dintre membrii 
caruia amintim pe Silviu Genescu, Dan Buretia, Florin Barjan s.a. 



Sorin Vreme a ilustrat mai intai microfanzinul HELION'80, 
alaturi de Lucian Ionica si de Ionel Nistor. L-am retintalnit si in 
numarul urmator (H.'81). S.V. este in primul rand un creator de 
insolit, refuza o apropiere ostentativa de bizar. Ii este caracteristic 
amalgamul de benzi 5i de ftaaii care se impletesc, se rasucesc, se 
despica, se inttalnesc in jurul motivului central. Sorin Vres poseda 
abilitatea manevrarii efectelor de fundal, care ne conduc privirea 
catre un detaliu aps;rent nesemnificativ, in care s-a condensat esen^a 
mesajului artistic. 

Ilustra^ia Adrianei Oancea-Suteu este metaforica, nonfigurativa 
si antigravita^ionala. Sobrieta^ii motivelor reprezentate i se alatura 
patina nostalgica a mitosului popular, nascut din aplecarea spre o 
exploatare sistematica a elementelor fantastice din folclor. Icarii 
inal^ati in zbor sunt niate conglomerate care neaga principiul terjului 
exclus: ei au aripi de zmeu, trupuri de voinici si chipuri. cosanzene - 
eroi romantici pozand rigizi si clasici pe trsasectoria eleva^iei lor. (v. 
H'83) 

Paginile fanzinelor imisorene au fost deschise si creatorilor 
plastici din alte regiuni ale tarii, cum ar fi Marina Nicolaev- 
Ungureanu, George Aaron s.a. Insaai menirea acestui articol este sa 
slujeasea nu attat prezentarii (pe ctat posibil obiective) a celor mai 
important ilustratori imiaoreni, cat si al unor contacte reusite cu alte 
grupari de artisti. Credem in aceste intalniri spirituale care sa placa 
ochiului si min^ii si speram ca exemplu de fa^a le va spori rodnicia. 

NOTE IN TEXT: 

1. Viorel Marineasa, Almanahul Anticipa^ia 1986, p. 148. 

2. Din motive de economie de spa^iu, vom prescurta : 
PARADOX = P; HELION = H. 

3. Mircea Oprrfa, in articolul „Jurnalul galeriilor (fictive)", 
Tribuna, nr.31, 5 august 1982, p. 9. 

4. Deliu Petroiu, in articolul „Sergiu Nicola", P. '81 (nr.6), p.?. 

(Fanzinele „Paradox" si „Helion" din Timisoara, 1972-1986.) 

Biblioteca Nova, Timisoara, 1986. 



TEMEINICIA CUTEZANJEI 



Am primit volumul de eseuri si cronici literare „Despre science- 
fiction" (Satu Mare, Editura Omnibooks, 2001), semnat de Radu 
Pavel Gheo, deodata cu stirea ca tanarul nostru autor urmeaza s-o ia 
pe urmele unui alt iesean talentat, Andrei Valachi, si sa piece in 
bejenie dincolo de Marea cea Mare. Daca Andrei ne-a avertizat 
asupra inten^iilor sale in „Adevarul literar si artistic", articol care a 
fost preluat ulterior si de alte publica^ii, de aceasta data am fost lua^i 
pe nepregatite, in trista cumpana a imposibilita^ii de a-i putea ura lui 
Adrian Rogoz un „La mul^i ani!" la implinirea varstei de 80 de ani. 

De fapt, ce am putea sa-i reprosam tanarului master in „British 
and American Studies", care a reusit sa-si procure propriul exemplar 
din „Valea Cerului Senin", primul sau volum, editat in chip de 
rasp lata a castigarii unui concurs de debut, doar dupa deznadajduite 
si indelungi cautari? Nepasarea celor pe care ii credem aproape de 
suferin^a noastra doare eel mai tare, in astfel de cazuri distan^a poate 
reprezenta o alinare. Categoric, Radu Pavel Gheo merita mai mult 
decat a primit. A demonstrat-o in cronicile literare publicate in 
reviste literare de marca, precum „Dilema", „Orizont", 
„ArtPanorama", ori in fanzine la fel de preten^ios alcatuite, precum 
„Helion", „Paradox", „Fictiuni", etc. unele dintre ele reluate si in 
paginile prezentului volum. 

Teoretician scolit la cenaclurile timisorene in perioada de gra^ie 
cand aparea an dupa an cate un numar din „Biblioteca Nova", 
necesarul buletin de teorie, critica si istorie literara, Radu Pavel Gheo 
a profitat din plin de inva^atura capatata, decoland in for|a, ca o 
naveta spa^iala de pe spinarea unui Boeing. Polemist suav, 
promotorul unui bun-sim^ critic aflat uneori in contradictie cu 
impetuozitatea asalturilor voit avangardiste ale unei genera^ii pestri^e, 
el stoarce inocen^a necesara surmontarii unor atari incompatibilita^i 
dintr-un altruism ce-1 insoteste ca o a doua umbra. Estetul resimte 
acut monotonia „Trivialliteratur"-ii, a platitudinii SF-ului de duzina 
si se bucura sincer de fiecare data cand se impiedica de cate un 
musuroi, il examineaza pe fiecare cu credin^a, il ciocaneste cu 



degetul sa vada daca suna a gol, daca va da vreodata in clocot, va 
trepida, va scuipa lava si foe, umpland orizontul nostru de asteptare 
cu o proba certa, cutremuratoare de „Hochliteratur". 

Mai mult decat in „studiile de caz" sau „cronicile razlete", unde 
autorul nu reuseste intotdeauna sa se desprinda de un anume 
militantism clientelar, gasim semnele potente ale gandului innoitor in 
capita lul „Schite pentru un portret". Desi anglofon cu patalama, Radu 
Pavel Gheo intelege sa se apropie de literatura de anticipate precum 
francezii, conferindu-i sarmul tainic al feminita^ii: „la science- 
fiction", adastand indelung dinaintea ei, precum Leonardo in fa^a 
Giocondei : minunata esti, precum un vis de stea si totusi alta... 

lata numai unul dintre motivele pentru care merita sa-i citi^i 
volumul. El nu va va lasa impresia unei mese de disec^ii dintr-o 
morga a spiritului, unde se hacuiesc cu baltagul morji vii, veleitari 
inseta^i de nemurire, motocentauri derapa^i, foaie de macis, de pe 
naltul acoperis drept in bolgiile ortografiei, ci a unei elegante rar 
prezente in publicistica literara din acest inceput de mileniu, dar 
definitorie pentru atmosfera saloanelor literare pariziene din perioada 
iluminista. 

Radu Pavel Gheo redeschide in SF usa care s-a inchis cand am 
urat noapte buna Sophiei, cenusareasa cyberpunk-ului. Fire de artist, 
cu alta voca^ie decat cea a „geambasilor" de talente, el ne amete?te cu 
parfumul unei utopii de cea mai pura extrac^ie. 

(Radu Pavel Gheo, Despre science-fiction, Editura Omnibooks, 
Satu Mare, 2001.) 

Pro-Scris nr. 7-8 / 2001 



FARMECUL DERUTEI 



La Bookarest 2004, Editura Polirom a lansat cartile a sapte tineri 
autori. Printre ei se numara si Radu Pavel Gheo, solitarul explorator 
al Americii pierdute din „Adio, adio, patria mea cu i din i, cu a din 
a", criticul angajat in promovarea unei generatii bataioase („Despre 
science-fiction"), semnatarul unor dojeni intemeiate, referitoare la 
unele dintre naravurile contemporane, publicate in Timpul, Dilema, 
Romania literara, Art Panorama etc. 

Noua carte, „Fairia - o lume indepartata", se prezinta dintru 
inceput ca o fiica spirituals a „Povestii fara sfarsit". Autorul insusi 
mi-a recomandat-o ca fiind un basm, capcana in care a cazut Liviu 
Radu, cronicarul care a prezentat volumul pentru prima oara in „Pro- 
Scris". Dar nu, „Fairia" nu se termina cu nunta celor care vor trai 
fericiti pana la adanci batraneti si vor lasa in urma sumedenie de 
nepoti si stranepoti, deci nici vorba sa fie un basm. 

Apoi, desi firul principal il constituie destainuirea batranului 
comandant al navei cosmice Skylark, care ii povesteste unui robot 
anchetator peripetiile prin care a trecut dupa ce s-a prabusit pe 
planeta TS-2, nu avem de-a face cu o naratiune science-fiction, desi, 
pe alocuri, multitudinea de planuri mentale ne duce cu gandul la 
pa^aniile eroilor lui Philip K. Dick ori la „Babel", capodopera lui 
Vladimir Colin. Pendularea intre realitate si imaginatie, analizata la 
modul lucid, poate fi comparata si cu „Lumea Alisei" a lui Sam 
Lundwall, dar in povestea lui Radu Pavel Gheo avem de-a face cu 
Vickyia, o versiune maturizata a feti^ei de odinioara, transformata 
intr-o vrajitoare alba insotita de lupi, ce pare desprinsa din 
„Ratacitori in miraj", un taram ascuns imaginat de Abraham Merritt. 

Majoritatea comentatorilor au considerat ca avem de-a face cu 
una dintre rarele lucrari fantasy din literatura romana. Intr-adevar, 
sonoritatea anglo-saxona a unui nume ca Brave Soul, viteazul care 
calazuieste echipajul naufragiat intr-o lume a decorurilor insolite, 
pare desprinsa din Conan Barbarul ori lumea celor noua printi din 
Amber. Dar povestea colcaie de alte asemenea referin^e literare, ce-i 
naucesc pe impatimitii genului, provocandu-le un soi de anestezie 



referen^iala. „Fairia" este un produs bazat pe un drog subtil, dozat cu 
multa pricepere, care provoaca o suprasatura^ie cognitiva si ne obliga 
(ce cuvant fioros!) la un moment dat sa redevenim Micul Prin^, sa 
ignoram palaria si sa vedem elefantul inghi^it de sarpele boa. Vorba 
lui O. Nimigean, prefa^atorul volumului: „Fairia imi reda memoria 
lecturii fericite". 

Astfel calatoria catre Capatul Lumii, la bordul unei corabii 
botezate tot Skylark, reface periplul lui Ulise, calatoriile lui Gulliver, 
drumul parcurs cu pluta de Huck si Jim pe marele Mississippi, 
cautarea capitanului Grant de-a lungul paralelei 37, haituirea balenei 
albe prin oceanele lumii, calatoria regelui Caspian cu nava „Zori de 
zi" (O. Nimigean aminteste chiar explorarile navei Enterprise din 
serialul Star Trek), fiind toate acestea si nici una dintre ele. 

Rezultat al unei intertextualita^i ce opereaza pe mai multe nivele, 
„Fairia" nu este un roman in sensul clasic al termenului, nici un 
basm, ci ceva mult mai complex, un meta-roman doldora de 
mnemonici culturale, un mecanism narativ cu func^ii taumaturgice. 
Prin miscarea circulara care o anima, asemeni celei prin care 
cautatorul de aur spala noroiul de pe grauncioarele de metal solar, 
„Fairia" constituie un motor al confuziei intre^inute cu metoda, o 
incanta^ie menita sa elimine balastul logic al gandurilor treze si sa ne 
lase persisten^a unui vis regenerator. 

(Radu Pavel Gheo, Fairia - o lume indepartata, Editura Polirom, 
Iasi, 2004.) 

Pro-Scris nr. 2 (27-28) / 2004 



PICATURA CHINEZEASCA 



„Calea de apa", nara^iunea centrala din „Ildik6", ultimul volum 
daruit noua de Mihail Gramescu, este o distopie in buna tradi^ie 
gramesciana, intemeiata, poate, cu „Wanda": 

„Forma paralelipipedica a lagarului parasit (...) seamana 
infiorator de bine cu un imens sicriu de plumb, fara nici o deschidere 
prin care mor^ii sa fie introdusi sau scosi, caci azi nu mai e nevoie sa 
fie introdus nimeni, si de iesit, cu atat mai mult nu mai are sens sa fie 
conceputa vreo iesire." 

Daca in „Anomia", o alta cunoscuta povestire a lui Mihai 
Gramescu, aveam de-a face, chipurile (pentru derutarea 
adversarului), cu o dictatura de tip sud-american, de aceasta data, 
scriitorul trece pragul mult-cantatului 2001 si ne infa^iseaza o 
societate diabolica, inzestrata cu tot ce-a fost secolul XX in stare sa 
nascoceasca: computere legate intr-o re^ea globala, creiere spalate, 
sateli^i de observa^ie, sistem global de poznionare, etc. Binein^eles, 
ca-n orice distopie care se respecta, e razboi, un guvern militar 
instalat in urma unei revohnii furate impune regulile jocului, barba^ii 
sunt solda^i sau muncesc pe branci in unita^i speciale, femeile prinse 
in „spa^iul de manevra" sunt comunizate si transformate in 
vivandiere, dar oricum, toate au fost violate la inceputul ostilita^ilor, 
„intr-o singura noapte" (asta imi aduce aminte de bancul acela in care 
o feti^a ii tot intreaba pe talharii care au atacat o diligen^a: „si 
bunica?"). 

Dincolo de aceasta marunta picanterie, Mihail Gramescu, ca si 
Nicolae Steinhardt, care totusi nu cred ca i-a servit drept model 
literar, considera ca adevarata libertate este cea interioara, dar 
propune un alt fel de spiritualitate decat cea crestin-ortodoxa pentru 
dobandirea eliberarii de sub teroare. Genera^ia profesorilor nostri de 
fizica a crescut cu „Taofizica" lui Capra sub perna, lucrare care 
prezinta lumea particulelor elementare in chipul unor mici monade 
chinezesti formate din yang si yin, materie si antimaterie. Cuplul 
androgin format din Barlog de Vulpe si Petala in Vant („femeia-i un 
fulg usor/ purtat de vant in zbor", ca-n Rigoletto) e un cuplu cert 



taoist, textul nara^iunii avand clare trimiteri la minusculul opus 
redactat de Batranul Copil (numele Lao Tzi poate fi tradus si astfel) 
la cererea unui granicer, desi cunostea zadarnicia unei asemenea 
fapte: „Dao care poate fi exprimat in cuvinte nu este permanentul 
Dao". In proza lui Mihail Gramescu, taoista devine pana si bolta 
cereasca, unde pot fi vazu^i „doi sori - unul alb, indepartat si mic, 
celalalt negru, urias, fara scapare". 

Povestea celor doi este una de dragoste, unde Barlog de Vulpe 
isi cauta iubita, care 1-a parasit dupa ce el s-a imbolnavit tot carand 
deseuri radioactive si a prins radacini (al^i suferinzi se descompuneau 
„dulce", in sensul propriu al cuvantului). Femeia i-a promis; „ma voi 
intoarce la tine pe o cale de apa". Omul simte ca nu mai are timpul 
necesar s-o astepte si incepe s-o caute in locurile stiute. Peregrarile 
lui au loc in lumea Orasului Interzis, pe multiplele planuri ale unui 
labirint citadin, labirint prezent de altfel si in structura nara^iunii, 
marca a autosuficien^ei si sterilita^ii unei societal totalitare. 

Apa, simbol al botezului, premiza a renasterii, topos tarkovskian, 
hotar ce desparte lumea vie de cea a spiritelor, este o mai veche 
obsesie gramesciana, ca de altfel si motivul batranilor retrasi la ^ara, 
unde, zice Blaga, s-a nascut vesnicia, o vesnicie spulberata de iuresul 
civiliza^iei tehnologice, un timp devenit subiect de basm (vezi 
„Merele negre" din volumul „Aporisticon"). Apa protejeaza 
razboinicii adaposti^i in buncarele antiatomice din „Umbra tigrului", 
apa reprezinta \chxl final al navalei Libelungilor. Zice Gaston 
Bachelard intr-un eseu despre imagina^ia materiei („Apa si visele"), 
cu referire la proza lui Edgar Allan Poe: „apa este o invita^ie la 
moarte, la o moarte speciala, care ne permite sa ajungem la unul 
dintre refugiile materiale elementare". 

Mihai Gramescu seamana in calea eroului sau o serie de urme 
false, ^esand o plasa de simboluri din credin^e preluate de la diferite 
civiliza^ii, din epoci si arii geografice diferite, dar care au acelasi 
suport spiritual. In plan metaforic, nu este steril nici sa urmarim 
sugestiile filosofiei chineze: petala, semn de lemn, purtat de vant 
deasupra pamantului format din trei linii sfredelite de barlog duce la 
hexagrama denumita „contemplarea", care seamana cu un turn 
fortificat, de unde impara^ii puteau privi pana departe, pentru a 
deslusi legea cerului si naravurile poporului (sau locul unde se 
ascunde Minotaurul). Talcul hexagramei ne este explicat astfel de 
sibilinica „Carte a Schimbarilor" (Yi King): 



„Purificarea rituala a avut loc, ofranda inca nu. Plini de 
incredere, ei isi inal^a ochii spre in^elept". 

„Yi King" a inspirat mai multe romane celebre: „Omul din 
castelul inalt" (P. K. Dick), „Jocul cu margele de sticla" (H. Hesse), 
etc. 

O vrabiu^a guresa, care ii intreaba in final pe sateli^ii de 
supraveghere care au stat tot timpul cu ochii pe marele singuratic, ne 
confirma aceasta ipoteza: 

„La ce-i trebuie lui Vulpe un Oras Interzis?" 
„Fiindca are nevoie de un loc unde sa moara. (...) E un vechi 
ritual al impara^ilor. (...) Prietenul nostra Vulpe moare". 

Epuizat de inumana munca, dar cu sufletul impacat, Barlog de 
Vulpe s-a purificat, iar sacrificiul sau este omagiat, nu rade^i, in 
spiritul codului de onoare bushido, de catre satelitul japonez. Zice 
Bachelard ca apa inghite umbrele ca pe un sirop negra si astfel „apa 
nu mai este o substan^a pe care o bem, ci o substan^a care bea". Nu ni 
se pare ca ar fi o exagerare: care ne bea. 

Asta-mi aduce aminte de un sens prezent in traducerea maghiara 
a capitolului VIII din „Cartea caii si virhttii", pe care nu 1-am regasit 
in nici una dintre talmacirile romanesti: apa e cea mai de jos dintre 
fiin^e, cea mai umila, cea mai... josnica: o putere latenta, 
amenin^atoare, ascunsa cu viclenie, care poate lovi pe neasteptate. E 
insa o for|a bine stapanita, care „aduce folos tuturor fiin^elor". 
Amenin^area ei totusi persista si ne sperie, ca orice lucru care ne 
depaseste, ca moartea insasi... 

Microromanul lui Mihail Gramescu ne infa^iseaza ultimele zile 
ale unui condamnat la moarte, un suflet viu, care va fi mantuit 
dincolo de Marea Trecere. 

(Mihail Gramescu, Ildiko - microromanele singurata^ii, Ed. 
Tritonic, 2001.) 

Pro-Scris nr. 7-8 / 2001 



UN „COPIL TERIBIL 
PRINTRE FEMEI 



Mihail Gramescu este un nume care nu mai poate trece 
neobservat in science-fictionul romanesc, fiind o prezen^a care se 
doreste intotdeauna activa si care reuseste sa atraga aten^ia asupra sa 
an de an. Zic aceasta, deoarece in ultima vreme i-am reintalnit 
prozele (si nu numai) in cele mai neasteptate locuri. De exemplu, 
vara trecuta (2001) am avut surpriza sa-i descopar un volum aparut in 
format electronic pe CD-ul alaturat unui numar al revistei PC- 
Magazine, ce cuprindea nuvelele „Anomia", „Comunicare prin 
juxtapunere", „Petrecerea" si eseul „Invincibilul Mighty Mouse". 

Ulterior, am aflat ca el poate fi preluat de pe situl Societa^ii 
Culturale Noesis, www.noesis.ro. Interesul scriitorilor fa^a de 
inova^iile tehnice de ultima ora pare ciudat, desi n-ar trebui sa ne 
surprinda. Sadoveanu, de exemplu, a dobandit una dintre primele 
licence de radioamator acordate in Romania, iar medicul Vasile 
Voiculescu s-a numarat printre primii colaboratori ai Radio 
Bucuresti. Mihail Gramescu tocmai a facut pasul ce desparte Galaxia 
McLuhan de universul digital. 

Dupa aparhia volumului „Ildik6" (Ed. Tritonic, 2001), ce 
cuprinde si minunata poveste a imposibilei impliniri din 
microromanul „Calea de apa", nara^iune intampinata cu multa 
caldura de mai mul^i critici ori iubitori de frumos, nu ne-am fi 
asteptat ca Mihail Gramescu sa reapara atat de curand cu un nou titlu. 
Dar iata ca, dispunand de resurse nebanuite, el s-a decis sa continue 
seria povestilor de dragoste, inceputa cu „Ildiko" si „Altadata", cu 
alte 14 nara^iuni ce incheaga „Razbunarea Yvonei" (Ed. Tritonic, 
2001), o culegere subintitulata cu o anumita socoteala „Povestiri cu 
fete". Cuprinsul ne arata ca nu este vorba numai despre atat, in 
dreptul numelor feminine fiind trecut si cate un titlu de revista 
literara: „Rodica (Luceafarul)", Lili (Contemporanul, Placebo)", 
„Zgulilitica Misone (Via^a romaneasca)", „Ultima oaie (Via^a 
romaneasca)". Sincer sa fiu, aceste titluri au constituit motivul care 



m-a determinat sa incep lectura carjii, deoarece povestile de dragoste 
nu ma atrag in mod deosebit, le las de obicei in grija so^iei. 

Am descoperit curand ca povestirile lui Mihail Gramescu 
cuprind lucruri mult mai serioase decat pomelnicul unor vremelnice 
cuceriri, lista inceputa pe vremea cand statea pe olrfa mestecand 
usturoi (un vermifug popular) si care nu are inca un sfarsit. In 
subtext, ele alcatuiesc o cronica social-politica si o analiza lucida a 
moravurilor literare din anii '60-70. Naratorul participa ca martor 
mut la presiunile exercitate asupra tatalui sau, un literar de ^inuta, 
neimplinit intr-o opera proprie, pentru ca firea sa rebela de boem 1-a 
purtat tot timpul „impotriva curentului", vorbind „ce-nu-trebuie-cu- 
cine-nu-trebuie". Omul a ajuns la inchisoare doar pentru ca a spus 
odata la un pahar ca „i-ar placea sa mearga prin lume, sa vada si el 
Turnul Eiffel si Statuia Liberta^ii". Rela^ia dintre fiu si tata a fost 
adesea tensionata, de la varsta „somnului de dupa-masa", ragaz cand 
parin^ii ar fi dorit sa se retraga in intimitate, pana la seducerea Yvei, 
femeia care a marcat debutul erotic al povestitorului, cand s-a umplut 
paharul si ruptura a devenit definitiva: „am aflat atunci ca tata era o 
canalie, epava unei morale mizerabile despre care nu ni se predase la 
scoala nimic". 

Regasim toata pofta de via^a si umorul solar lasate mostenire 
literaturii romane de nemuritorul humulestean in povestea 
Craciunului petrecut in autobuz, unde o tanara de bani-gata, 
imbracata in haine scumpe de blana, aduna din „cersit" (de fapt, din 
colindat) o caciuli^a de bani de la muncitorii intorsi din schimbul de 
dupa-masa, surprinsi de indrazneala tinerei. Aceeasi imdrazneala 
tinereasca este insa drastic sanc^ionata in „Concursul de debut", unde 
o clipa de joaca de-a v-a^i ascunselea printre coloanele Academiei 
fringe zborul unui tanar autor. Minulescu a ramas corigent la limba 
romana pentru ca o tanara 1-a preferat, spre dezolarea profesorului de 
literatura. Ei bine, naratorul din „Razbunarea Yvonei" pa^este acelasi 
lucru pentru ca atunci cand i se cere sa scrie despre „Nationalismul in 
opera lui Eminescu", isi incepe teza cu un fragment din cunoscuta 
„Doina". §i sa nu uitam, era vorba despre un talent care depasise 
cadrul revistei liceului si reusise sa publice chiar in „Luceafarul". Dar 
nu se face sa citesti „Craii de Curte-Veche" in ora de franceza atunci 
cand ai de-a face cu o dascali^a incuiata, care pronun^a „jio" in loc de 
„je" si al carei so^ este un stab de la Inspectoratul General al 
Inva^amantului. 



Transferat la un alt liceu, nabadaiosul adolescent intra sub 
benefica protec^ie a batranului director Alexandria Albu, care face tot 
ce poate ca sa-1 sprijine. Dar, in primul rand, ii publica scrierile: 
„Abia iesise de sub tipar revista scolii, ca mi se si dusese buhul 
printre colegi. Aiureala ca a mea nu mai citisera ei nici prin revistele 
oficiale, darmite intr-una scolara". 

in mod surprinzator, primul idol al ucenicului literar a fost 
Adrian Paunescu. Dar cei care 1-au indrumat cu adevarat au fost 
scriitorul Tudor Opris (intr-o vreme) si, mai cu seama, poetul George 
Chirila. Este contactat de fanii SF si cele patru „eseuri poetice" scrise 
de Geta Matei vor constitui punctul de plecare a unei aventuri in 
imaginar pe care continua sa o traiasca si in prezent: 

„Habar n-avea Getu^a ca un sfert de pagina al ei, ori doar cateva 
fraze sau vreo sintagma mai imprecisa, avea sa se transforme dupa 
indelungata elaborare logica si reformulare artistica in «stilul meu 
inconfundabil» - cum avea sa fie catalogat la momentul dat, care va 
«revohniona SF-ul romanesc» - considerat borgesian, pe vremea 
cand nici nu auzisem de Borges..." 

Dar despre aceasta devenire vom afla, probabil, in viitorul 
volum, eel ce va intregi „fresca de epoca", „romanul modular" despre 
care Mihail Gramescu ne marturiseste in postfa^a volumului ca 
insumeaza cam 500 de pagini, povestiri ce vor „ramane pentru 
vremuri mai bune si cu mai mare apetit literar decat acestea prin care 
trecem". 

(Mihail Gramescu, Razbunarea Yvonei, Ed. Tritonic, Bucuresti, 
2001.) 

Pro-Scrisnr. 11-12/2002 



SCRIITORUL DE OJEL INOXIDABIL 



La inceputul toamnei trecute, intre 14-15 septembrie, a avut loc 
Istrocon 2001, conven^ia fanilor SF din Slovacia. De aceasta data, 
oaspete de onoare a fost scriitorul englez Harry Harrison, caruia ii 
datoram nemuritoarele cicluri de romane „Sobolanul de o|el 
inoxidabil" ori „BiU, eroul galactic". Apari^ia lui in acest cadru 
stiin^ifico-fantastic a fost favorizata si de faptul ca so\ia lui Harry 
Harrison se trage din Ungaria, unde are rude in imprejurimile 
orasului Szeged. Cu acest prilej, Hidy Matyas i-a solicitat un 
interviu, din care a fost publicat un fragment in avanpremiera pe situl 
www.scifi.hu, urmand ca articolul sa apara in intregime in primul 
numar al magazinului „ATJARO" (trad.rom.: „Pasaj") si, probabil 
dupa un timp, si pe web, la adresa www.atjaro.hu. 

Cum Editura NEMIRA ne anun^a pe ultima pagina a proaspat 
aparutei antologii-almanah (uite o asociere inedita, impusa de 
economia de piap) NAUTILIS ca in curand va publica volumul 
„Lumea captiva" (Captive Universe, 1969), am socotit nimerit sa fac 
o prezentare a acestui autor inca prea pu^in cunoscut publicului 
roman. 

Henry Maxwell Dempsey s-a nascut in 3 decembrie 1925, in 
Stamford, statul Connecticut. La pu^in timp dupa nasterea sa, tatal 
sau si-a preschimbat numele in Harrison. A debutat ca ilustrator si 
autor de benzi desenate. Dupa razboi, a locuit in New York, unde a 
colaborat cu mai multe publica^ii, a ajuns chiar redactor artistic, ceea 
ce i-a asigurat traiul, desi nu prea i-a placut ceea ce face. Aici a 
devenit membru al clubului Hydra, alaturi de ca^iva ambi^iosi autori 
de SF, precum Isaac Asimov, Frederick Brown, Theodore Sturgeon. 
Sub influenza lor, incetul cu incetul, „desenatorul Harry" s-a 
preschimbat in „Harry, scriitorul". 

Prima povestire i-a fost cumparata de John W. Campbell jr. in 
1957. Era prima aventura, povestita cu un umor ce va ramane 
definitoriu, a neastamparatului Jim DiGriz, eroul seriei „The 
Stainless Steel Rat" (Sobolanul inoxidabil). 



A debutat ca autor de romane in 1964. Prima carte n-a fost SF, ci 
facea parte dintr-o celebra serie polhista: „The Saint" (Sfantul). 
Binein^eles, „Vendetta for the Saint" a fost publicata sub 
pseudonimul Leslie Charteris. Doar dedica^ia volumului face referire 
la adevaratul autor: „Lui Harry Harrison, fara de care aceasta carte n- 
ar fi aparut". Fiind socotita ca una dintre cele mai bune din serie, ea a 
atras aten^ia editorilor, care au inceput sa-i publice romanele. 

In 1965 debuteaza aventurile lui „Bill, the Galactic Hero" (Bill, 
eroul galactic). Un an mai tarziu ii apare romanul „Make Room! 
Make Room!" (Face^i loc! Face^i loc!), o descriere a unei lumi 
suprapopulate, unde eutanasia si canibalismul au devenit politica de 
stat, carte dupa care s-a turnat celebrul film „Soylent Green" (1973). 
Voi anexa la sfarsit lunga lista bibliografica a romanelor sale, asa 
cum mi-a fost ea furnizata de fanii maghiari, cu o men^iune aparte 
pentru domnul Pocsai Laszlo de la „Centrul de comunica^ii «Poarta 
Universului»" (www.scifi.hu), caruia ii mul^umesc pentru 
amabilitatea cu care ne-a pus la dispozhie informa^iile. 

„The Streets of Ashkelon", prima sa povestire tradusa in 
romaneste, i-a aparut in antologia ateista „Nici un zeu in cosmos" 
(selec^ia textelor aparjine lui Alexandru Mironov si Mihai Badescu, 
ultimul fiind si autorul succintei prezentari a lui Harry Harrison) sub 
titlul de „Convertirea". E o povestire simpla si cutremuratoare, 
aparuta initial in paginile revistei New Worlds, numarul din 
septembrie 1962. Planeta Wesker, populata de amfibieni inteligen^i, 
cu o gandire inflexibil de logica, nu cunoaste binecuvantarile 
civiliza^iei, nici crimele, nici razboiul. E o lume primitiva, pura, fara 
de pacat. Cu toate acestea, pe planeta soseste parintele Mark, un 
misionar care ^ine sa-i mantuiasca cu orice pre^ pe bastinasi. 
Bigotismul sau duce la un final tragic: urmand intocmai litera 
evangheliei, weskerienii il rastignesc pe cruce si-1 lasa acolo sa 
moara, savarsind primul pacat din istoria lor. 

Cristian Tudor Popescu a publicat in 1993 o antologie, „Imperiul 
oglinzilor strambe", unde a aparut un mic fragment din seria 
„Sobolanului inoxidabil", sub titlul „Sobolani de spa^iu" (in 
traducerea antologatorului). In acelasi an, Jurnalul SF ii publica o 
povestire (scrisa in colaborare cu Barry N. Maltzberg, un maestru al 
umorului negru), „Masina care scria intotdeauna adevarul". Antuza 
Genescu va continua acesti pasi de inceput, publicand in 1994, in 
numarul 2 al fanzinului timisorean „Paradox", alte doua traduceri: 



„Cuvintele celebre ale inceputurilor" si „Secretul templului 
Stonehenge". In numarul 228 al suplimentului „Strict secret" a 
aparut, tot in anul primului EUROCON romanesc, „Adevarata 
poveste a lui Frankenstein", talmacita de Valentin Ciocsan. Si pentru 
ca prietenii la nevoie se cunosc, iar Isaac Asimov a avut destui, seria 
Funda^iei a fost incheiata cu un volum aparte, „Prietenii Funda^iei", 
tradus de Emilian Bazac, publicat de Editura Nemira in 1995, unde 
Harry Harrison a contribuit cu povestirea „A patra lege a roboticii". 

Inchei cu o ultima lamurire. Harry Harrison apare in toate 
prezentarile romanesti ca britanic, lucru care ar putea sa-1 surprinda 
pe cititorul acestor randuri. Ca sa-i citez pe Malcolm J. Edwards si 
John Clute, autorii articolului de prezentare din marea „The 
Encyclopedia of Science Fiction", el este „profund american si 
pro fund expatriat". Dupa mai mul^i ani de „naveta" intre SUA si 
Irlanda, Harry Harrison s-a stabilit in cele din urma in insula cea 
vesnic verde. Fire nelinistita, el a pornit acum in explorarea Estului 
Salbatic... 

(Harry Harrison) 

SFera, 13 februarie 2002 



ADEVARUL DESPRE DRACULEA 



Am avut ocazia anul trecut, chiar in ajun de Sfantul Andrei, sa 
ascult la Casa de Cultura Studen^easca din Timisoara conferin^a unei 
tinere cercetatoare, axata in special pe povestirile populare care se 
refera la strigoi, fapturi fantastice, spirite malefice ce nu-si gasesc 
odihna pe taramul celor drep^i si se intorc ca sa-i necajeasca pe cei 
vii. Doamna Otilia Hedesan prezenta, totodata, o excelenta analiza a 
modului cum apar, se dezvolta si tree in neuitare povestirile 
populare, o amanwnita fresca sociologies a mediului unde acestea 
iau nastere si circula, o descriere a psihologiei si artei orale a 
naratorului de la sate. Impresionat de modul exhaustiv de abordare, 
am lasat sa-mi treaca pe langa ureche faptul ca aveam in fa^a mea 
„un expert in draculologie", un savant specializat in domeniul 
duhurilor rauvoitoare. Participasem la un spectacol rar, de idei si 
eresuri puse perfect in scena, asistasem incitat la amalgamarea 
aurului generat de rigorea academica cu argintul viu al spiritului 
popular. Cunoscusem ceva in plus despre Marea Trecere si-mi staruia 
in amintire corola de minuni a lumii... 

A fost o placere sa regasesc pomul ale carui roade imi 
bucurasera sufletul in friguroasa seara din trecutul sfarsit de 
noiembrie in paginile unei car|i publicata in seria CURSURI / 
STUDII UNIVERSITARE de Editura MARINEASA. Volumul 
cuprindea materialele care formasera subiectul lucrarii de doctorat 
sus^inute in 1996: Fenomenul povestitului - astazi, dar fusese intitulat 
cu un anumit talc, tocmai spre a nu fi evitat de cei din popor, §apte 
eseuri despre strigoi. 

Termenul de „strigoi" are o anumita incarcatura emo^ionala si 
semantica proprie spa^iului romanesc. Autoarea isi construieste 
polemic esafodajul deductiv, propunandu-si sa demonstreze 
infantilismul afirma^iilor de genul: „daca Dracula locuieste in 
castelul sau din Carpa^i, asa cum arata cele mai multe dintre filmele 
proiectate in ultimele decenii, taranul roman acrediteaza existen^a 
strigoiului pana la a-1 integra vie^uirii sale cotidiene." (Micheline 



Lebarbier Le chien hirsute. Quelques reflexions autour du conjoint- 
animal/conjoint-vampire a partir d'un conte roumain. Paris, 1989.) 

Cuvantul deriva din latina populara, unde prin „striga" se 
in^elegea fie o pasare de noapte, fie vrajitoarea care omora copiii 
nou-nascuti. El este uneori sinonim si cu termenul de „moroi", 
provenit din limba slava. Alte forme inrudite sunt „priculici", 
„varcolac" si „bosorcoi". Forma moderna de „vampir" si-a pierdut 
dintru inceput fiorul de mister si aura de groaza dupa folosirea sa de 
catre nea Iancu in O scrisoare pierduta. Cat despre Dracula, 
cercetatoarea demonstreaza lesne ca maleficul personaj al lui Braim 
Stoker n-are nici o legatura cu strigoii autohtoni. Raspunzand unei 
intrebari privitoare la acesta, o sateanca a declarat foarte mandra de 
stiin^a ei: „Am auzit si de acela. Ii o marca de votca!" 

Coloana vertebrala a volumului este formata din cele patruzeci si 
trei de povestiri, unele deja existente in Arhiva de Folclor a 
Universitatii de Vest din Timisoara, altele culese de cercetatoare in 
cadrul unor investigatii pe teren. Oamenii batrani cunosc semnele ce 
prevestesc apropierea mortii: din oboseala trupului, din vise, din 
cantecul cucuvelei. Povestind despre strigoi, satenii amintesc implicit 
credin^ele legate de derularea temporala traditionala a desprinderii 
sufletului celui mort de lumea celor vii si obiceiurile ce inso^esc 
ritualul de inmormantare: bocetul, cum se spala si se pregateste 
mortul, cum se sapa groapa, cum se randuieste pomana, etc. Ne sunt 
impartasite semnificatiile magice ale diferitelor actiuni de protectie 
impotriva actiunilor nefaste ale duhului derutat de trecerea intr-o alta 
lume si calendarul manifestarilor ce formeaza cultul mor|ilor si al 
stramosilor. Autoarea ne prezinta o serie de portrete ale naratorilor 
populari, precum baba Ru^a din Topolova^, Victoria Ieremie din 
Margina ori Aurelia Moholea din Pecica, raportarea acestora la cele 
povestite, perpetuarea naratiunilor de la o generatie la alta, o analiza 
a relatiilor sociale dintre povestitori si restul comunitatii rurale. 
Cuvantul lor atarna greu in cazul unui deces suspect, mai ales cand 
printre sateni incep sa circule variante contradictorii, cum a fost cazul 
lui Savu^a din satul Cherghes, jude^ul Hunedoara. 

Acest Savu^a era stricat inca de pe vremea cat traia, caci deochea 
oameni, animale, orice. Stia cum sa lege o funie de-un lemn, de o 
mulgea si lua laptele tuturor vacilor si oilor din preajma. Dar mai 
ales, se preschimba in caine si umbla dupa oameni, iar daca acestia se 
suparau si-i trageau cateva ciomege, revenea ca om si-i certa. Cand 



Savu^a a murit, au uitat sa-i bage-o libra in gura, dupa cum ceruse si 
1-au ingropat asa, fara ea. Apoi au inceput sa le piara oamenilor 
vitele, intrucat Savu^a venea in chip de caine si le sugea sangele. 
Unul chiar a tras cu pistolul dupa el, dar i-a sarit pistolul din mana si 
n-a putut sa-1 impuste. La sase saptamani de la ingropare, oamenii s- 
au hotarat. Au luat o damigeana de vinars si s-au dus sa-1 dezgroape. 
In jurul mormantului se tot invartea o lumina alba, o valva. Cand au 
ajuns la sicriu si au desfacut capacul, mortul parea proaspat, de parca 
abia fusese ingropat. L-au taiat buca^i si 1-au ars cu sicriu cu tot, iar 
valva a scheunat ca un caine si a fugit in padure. De atunci, n-a mai 
facut paguba nimanui. 

Toate bune si frumoase, numai ca o parte dintre chergheseni 
ziceau ca Savu^a era un caine alb gulerat cu negru, in vreme ce 
ceilaUi sus^ineau ca, dimpotriva, era un caine negru gulerat cu alb. 
Chemata sa transeze disputa, Cornelia Vasiu, experta incontestabila 
in astfel de probleme, a decis autoritar („pe acela 1-am vazut io"), dar 
cu multa diploma^ie, ca era vorba de un caine sur. 

Toate acestea s-au intamplat demult, la hotarul din secole, intr- 
un trecut nedefinit si incontrolabil. Insa Otilia Hedesan a avut sansa 
sa asiste in Pecica, incepand de la sfarsitul lunii august si cam pana 
in perioada alegerilor din 1992, la „nasterea", marirea si decaderea 
unui presupus strigoi. Totul a pornit de la actul sinucigas al lui 
Vasalie Gladis, care, avand mai mult pamant decat putea sa-1 
munceasca, s-a suit dis-de-diminea^a pe un balot de paie si si-a pus 
capul in streangul legat de creanga unui mar din gradina, unde 1-a si 
gasit mai tarziu vecinul sau, inginerul Mihe^. Dupa ce 1-au ingropat, 
satenii au inceput sa vanture zvonul ca Vasalie se intoarce noaptea 
impreuna cu niste pitici, bate coasa s-o ascuta, aduce fan si trifoi si le 
da de mancare la cai si la porci, ca trage apa din fantana si-i adapa, ca 
umbla cu bicicleta prin grajd si ,4angaleste", apoi trage sa se culce 
langa nevasta, care, speriata, s-a refugiat la paring si apoi mai 
departe, la Arad, in spital, dar tot n-a putut scapa de el, pana ce, zic 
unii, o femeie din Cocota nu i-a batut un cui de fier in inima. 
Povestea a fost in mare voga pana a venit vremea culesului 
porumbului, iar apoi debutul campaniei electorale i-a pus definitiv 
capat. In mod interesant, remarca tanara cercetatoare, „nu vecinii 
care stau perete in perete cu Gladisii au variantele cele mai limpezi, 
ci cei care muleaza acele pretinse informa^ii dupa canoanele 
discursului narativ traditional." Majoritatea povestitorilor o arata 



drept sursa a informa^iilor pe Draghina Gladis, so^ia decedatului, 
care, insa, in perioada respectiva s-a mutat la paring si a lipsit mai tot 
timpul de la locul presupuselor manifestari ale strigoiului. 
Intervievata ulterior, femeia si-a structurat propria varianta asupra 
evenimentelor, dar care „pare mai degraba o povestire retrospectiva, 
in care sunt colate si ordonate toate zvonurile care au circulat prin 
zona." 

Lucrul nu trebuie sa ne mire, deoarece modul cum este 
structurata comunitatea tradi^ionala duce la o polarizare a 
povestitorilor: pe de o parte sunt profesionistii, oameni competent, 
cu interven^ii ample, ponderate, bogate in detalii, armonios alcatuite, 
ce dovedesc o anume cunoastere a resorturilor lumii; pe de alta parte 
sunt protagonistii ocazionali, ce isi formuleaza opinia doar cand sunt 
provoca^i si depasesc arareori dimensiunea unui singur episod, de 
dimensiunii reduse, puternic marcat de imprejurarile comunicarii 
acestuia. Desi par destul de libere la un prim nivel, superficial, 
textele „profesionistilor" apeleaza tot timpul la rigoarea modelului 
traditional. Povestile lor „au o permanenta func^ie terapeutica. 
Presupunand un model plasat, inevitabil, intr-un trecut exemplar si 
incheiat, aceste povestiri reduc necunoscutul la cunoscut si asigura 
reinstaurarea ordinii si linistii comunitare." 

Scrisa cu mult spirit, cartea Otiliei Hedesan foloseste ca pretext 
motivul popular al spiritelor ce se reintorc acasa dupa moarte, ca sa 
redea cat mai fidel adevaratul spirit al culturii populare. 

(Otilia Hedesan, §apte eseuri despre strigoi, Editura Marineasa, 
Timisoara, 1998.) 

Limes nr. 4/1998 



MAREA EXTRAGERE 



„Loser (Mastile norocului)", romanul lui Catalin Ionescu, care a 
fost lansat de Editura Pygmalion din Ploiesti la Targul de carte 
Bookarest 2002, a circulat multa vreme prin fandom sub forma de 
manuscris, ca apoi, dupa revohnie, cand lumea a manifestat interes 
fa^a de „literatura de sertar", scrieri care n-au corespuns normelor 
ideologice ale vechiului regim, a fost predata unei edituri particulare. 
N-a fost sa aiba noroc. Anul acesta, ne marturiseste autorul in 
„Cateva precizari la final", romanul va implini 19 ani de la geneza. 

O perioada de doua decenii cuprinde pruncia, copilaria, 
adolescen^a si tinere^ea unui om; reprezinta rastimpul de pace dintre 
cele doua razboaie mondiale; intervalul mediu de timp in care o 
familie reuseste sa-si creeze un camin confortabil. In literatura, 
douazeci de ani pot insemna diferen^a dintre uitare si recunoastere. 

Din fericire, calita^ile intrinsece ale acestei nara^iuni o ajuta sa 
transforme in atu trecerea timpului. Avem de-a face cu o distopie 
clasica, cu o derulare liniara a evenimentelor, care, spre deosebire de 
experimentele la moda, incepe cu inceputul si are un sfarsit care ar 
putea fi un nou inceput. Catalin Ionescu nu cauta un nou formalism, 
textul sau nu forjeaza gramatica sau lexicul limbii romane, el naste o 
lume inedita pentru a putea recunoaste lumea in care traim. 

Florin Manolescu descria distopia drept „cea mai anormala 
dintre lumi". Daca societatea noastra „normala" se imparte in 
desertul de saraci din care se inal^a trufasa piramida celor imboga^i^i, 
spa^iul silniciei in care evolueaza eroul din „Loser (Mastile 
norocului)" ar trebui sa imparta oamenii in norocosi si nenorocosi. 
Anormalitatea rezulta din faptul ca, in realitate, nenorocosii au fost 
transforma^i in nenoroci^i (loseri) de soarta carora cei „favoriza^i" de 
sor^i (winner) dispun dupa bunul lor plac. Teoretic, to^i ceta^enii se 
nasc cu sanse egale, iar un bilet norocos extras din automatele 
FORTUNE poate schimba via^a cuiva peste noapte. Dar loserii au 
acces doar la automatele trucate. Eroul principal are chiar surpriza sa 
constate ca in automatul destinat loserilor nu se gaseste nici macar un 
tichet castigator, in vreme ce cele din cartierul select al winnerilor 



desfid orice distribute probabilistica. Iar atunci cand automatele nu 
deservesc puterea, o suma modica de bani poate inlatura pericolul de 
a petrece cite o jumatate dintr-un an in stare de hibernare. 

In „Loser" regasim toate motivele distopice clasice: 
suprapopularea planetei, interzicerea car^ilor, spectacolele sangeroase 
menite sa distreze poporul, depersonalizarea individului si 
transformarea lui intr-un numar, dispari^ia normelor morale 
referitoare la sexualitate, destramarea familiei, separarea copiilor de 
paring, indoctrinarea prin sistemul educational al unui stat totalitar, 
procedeele de spalare a creierului, de inoculare a unor programe 
secrete, existen^a unei rezisten^e subterane care men^ine speran^a 
intr-un viitor mai bun etc. 

Insa Catalin Ionescu da tuturor acestor o haina noua, perfect 
croita; el poseda stiin^a si arta de a creiona o noua lume, ce 
functioneaza de la sine in baza legita^ilor care i-au dat via^a. Autorul 
stie sa dea via^a unor caractere viabile, a caror putere rezulta din 
interiorul lor, nu dintr-o conjuncture „norocoasa", luptatori tenace, 
capabili sa militeze pentru valorile umane, intr-o societate in care 
violen^a nu numai ca e neinfranata, ba chiar e protejata de lege. 

Acest prim roman publicat de rebelul care a crezut ca literatura 
romana are nevoie de un „Pro-Scris" <http://proscris.port5.com> da 
un nou impuls imaginarului romanesc si - de ce nu? - ii ofera sansa 
unui „joc secund, mai pur". 

(Catalin Ionescu, Loser - Mastile norocului, Editura Pygmalion, 
Ploiesti, 2002.) 



SFera, 22 iunie 2002 



VIZUAL §1 SEMNIFICAJIE 



Omul recep^ioneaza trei sferturi dintre informa^iile venite din 
mediul exterior pe cale vizuala, prin imagini. Imagina^ia creaza alte 
informal, cu semnifica^ii estetice sau de alta natura, oricum, 
capabile sa produca o suma de emotii. Romania insasi are o imagine 
publica, perceputa peste hotare, la fel cum reputa^ia cuiva poate crea 
raportari subiective la el: „i s-a dus vestea ca unui papa tuns" (v. si 
pag. 114-116), ca sa nu mai spunem ca ne putem forma o imagine 
asupra unui subiect, fie el chiar semiotica vizualului (intr-o accep^ie 
restransa), doar dupa ce am parcurs un studiu serios, asemenea celui 
de fa^a, semnat de Lucian Ionica: „Imaginea vizuala. Aspecte 
teoretice", aparut nu demult la Editura Marineasa din Timisoara. 

Reprezentarile artistice de prestigiu au fost intotdeauna 
favorizate si au avut parte de numeroase studii estetice. In plina 
epoca romantica, artistii din Europa bantuiau prin Italia de la 
Neapole la Floren^a ca sa redescopere umanismul antic. Exista cateva 
stiin^e specializate in analiza imaginii: imagologia, iconografia, 
iconologia, care insa exploreaza aspecte particulare si nu realizeaza o 
abordare globala a domeniului. In cazul lor, nu doar cosul 
culegatorului este prea mic, in livada chipurilor si inchipuirilor sunt 
trecute la sub-STAS tot felul de cenusarese ale reprezentarilor 
vizuale, precum imaginea utilitara, ob^inuta prin investiga^ii medic ale 
sau prin fotografii luate prin diferite filtre de sateli^i afla^i undeva 
deasupra capetelor noastre. A fost o vreme cand distance erau prea 
mari fa^a de posibilita^ile tehnice de a le strabate, dar oricine stia cum 
arata imparatul roman, caci ii cunostea chipul de pe dinarii care 
ajungeau uneori pana in indepartatul Kitai. Imagini aparent banale 
pot capata semnifica^ii deosebite in momentul cand afli ca au fost 
produse in imprejurari exceptionale.(pag.l28) Exista si arte 
specializate in producerea de percep^ii false, precum iluzionismul. In 
secolul XX, realitatea dura a concuren^ei pe pia^a libera a aratat ca la 
performance tehnice si pre^uri comparabile, un design elaborat 
constituie un atu. 



Dupa ce parcurge contributiile lui Platon, Aristotel, Sfantul loan 
Damaschin, Wittgenstein, Mircea Eliade la constituirea unei teorii a 
imaginii, autorul descinde in arena unde se infrunta diferitele 
interpreted ale modurilor nonverbale de comunicare. Lucian Ionica, 
asemenea lui Peirce, opteaza pentru o reprezentare triadica a 
semnelor. Astfel, o fotografie este constituita din: 

1. hartia impregnate cu saruri de argint, expusa si apoi 
developata; 

2. subiectul fotografiat; 

3. gama de efecte pe care imaginea fotografica le induce in 
observator. 

Raportat la fotografie, autorul, introduce si termenul de „icon", 
delimitandu-1 mai intai de semnele plastice, pentru ca „desi icon-ul 
etimologic trimite la domeniul vizualului, aria sa de cuprindere este 
mult mai larga, (...) se poate vorbi despre iconism sonor, tactil, 
olfactiv sau chiar situat in lumea abstractor". El functioneaza ca o 
no^iune instrumental;!, aducand un spor de obiectivitate intr-o lume 
unde conven^iile ce acorda semnelor semnifica^ii sunt relative. Aici 
autorul se delimiteaza de Peirce, care sustine asemanarea icon-ului cu 
obiectul pe care il desemneaza si prin aceasta trimite la el lucru care 
insa poate conduce la niste concluzii contradictorii (pag.93). De 
aceea, autorul incearca, pe urmele lui Goodman, sa stabileasca limite 
si raporturi intre „asemanare" si „reprezentare". Anecdota transmisa 
noua de Plinius, care relateaza intrecerea dintre doi pictori renumi^i 
la vremea aceea, Parrhasias si Zeuxis, demonstreaza ca exisa mai 
multe grade de redare si percepere a realita^ii, deci se poate constitui, 
precum a facut-o Ch. Morris, o scara de iconicitate (p. 101-103). 
Cuvantul se situeaza la nivelul zero al iconicita^ii, in vreme ce 
iconicitatea totala este materializata de obiectul insusi. O discu^ie din 
care rezulta criterii multiple de clasificare a semnelor in func^ie de 
iconicitatea lor incheie aceasta sec^iune. 

Cea de-a treia parte a lucrarii se refera la triada imagine, 
comunicare, cunoastere. Se zice ca: „o imagine buna face cat zece 
mii de pagini". Produse de cinematograf, televiziune, afise, firme, 
reclame, pictura, arhitectura, calculator, omul este continuu asaltat 
prin semne prescurtate, care cer o interpretare rapida. Ele au diferite 
suporturi materiale si cuprind diferite modalita^i de transmitere a 
informa^iei, care, la randul ei, poate proveni direct de la sursa sau de 
la o copie a ei. Un adevar etern al propagandei a fost descoperit de 



regimurile totalitare si aplicat cu consecven^a: „o minciuna repetata 
de zece mii de ori devine un adevar". 

Initial, mesajele vizuale nu puteau fi produse decat de anumi^i 
oameni, care dispuneau de talentul si experien^a necesare pentru 
conceperea unei imagini. Descoperirea „camerei obscure" cu 
aplica^iile ei, precum fotografia si cinematograful, a marit 
posibilita^ile aflate la indemana profanilor, astfel incat comunicarea a 
devenit mai facila si s-a globalizat. Dar pana la definitivarea unei 
tehnologii a interactivita^ii, schimbul de informa^ii tinde sa devina 
unilateral, de la eel care emite catre omul din fa^a receptorului, redus 
la statutul de spectator. 

Constient de implica^iile acestor realita^i, Lucian Ionica incheie 
cu o analiza „a adevarului unei imagini", mai precis, a adevarului 
existent in imagine, un avertisment afisat discret pe poarta larg 
deschisa de noile tehnologii informatice catre labirintul lumilor 
virtuale: 

"In planul imaginii ca obiect ideal apare adevarul de sens, legat 
de ceea ce vrea sa comunice autorul imaginii, prin discursul sau 
vizual, dincolo de faptul ca se refera la un lucru sau altul. Deoarece o 
imagine poate «spune» mai mult decat arata. Acel ceva in plus poate 
fi adevarat sau fals". 

(Lucian Ionica, Imaginea vizuala - Aspecte teoretice, Editura 
Marineasa, Timisoara, 2000.) 



inedita 



PRIMA MONOGRAFIE 
CRITICA TOLKIEN 



In mod surprinzator, desi a fost publicat in perioada de „dezghe^ 
cultural" din anii 70, scriitorul englez John Ronald Reuel Tolkien a 
impartasit soarta lui Aldous Huxley, despre a carui „Minunata lume 
noua" foarte pu^ini au avut curajul sa scrie. In ciuda faptului ca in 
„Iepoca de Aur" (1965-1989) o serie de critici au alcatuit volume 
dedicate literaturii fantastice sau analizei basmelor, ei pur si simplu 
n-au avut cunostiin^a, n-au indraznit sau nu li s-a permis sa publice 
lucrari care se refereau la opera „parintelui hobbhilor". 

Filosoful timisorean Robert Lazu este primul autor roman care a 
reusit sa elaboreze si sa publice o monografie critica, intitulata 
„Lumea lui Tolkien". Calea i-a fost anevoioasa si a fost necesar, la 
un moment dat, chiar sa aprofundeze cunostintele tehnice necesare 
pentru elaborarea unui sit pe internet. Acesta a fost dedicat in 
totalitate receptarii critice a lui Tolkien si a constituit un for al celor 
aviza^i, un loc unde au putut fi publicate lucrari menite sa exploreze 
semnificatiile unor fapte petrecute in vechime sau mai recent, intr-un 
univers insolit: Pamantul de Mijloc. 

Apoi a inceput cautarea si asimilarea textelor aparute inainte de 
2001, anul lansarii primului episod din trilogia cinematografica 
„Stapanul Inelelor": „Fra^ia Inelului". In mod benefic, filmul a trezit 
interesul editurilor si astfel au fost traduse sau retiparite romanele lui 
J.R.R. Tolkien. Simultan, Robert Lazu a cautat articolele scrise mai 
demult de parintele Nicolae Steinhardt sau de profesorul Virgil 
Nemoianu. Ele sunt rezumate si comentate in primul capitol din 
„Lumea lui Tolkien", menit sa fie „In loc de introducere: Tolkien in 
Romania". 

A urmat explorarea articolelor prezente pe internet, inclusiv ale 
celor aparute de-a lungul anilor in revista electronica de critica 
literara SF „Pro-Scris". Prin discutarea lor in capita lui „Religia 
Lumii de Mijloc", autorul subliniaza latura militant-catolica a lui 
Tolkien, credin^a marturisita explicit in repetate randuri in scrisori si 
discu^ii particulare, dar care se releva discret in mesajul scrierilor 



sale. Deosebit de incitanta se dovedeste a fi paralela „Fantezia de la 
Sfantul Igna^iu de Loyola la Tolkien" din capitolul „Literatura si 
exercitii spirituale". Compara^ia nu e defel gratuita, dupa moartea 
parin^ilor sai, tanarul J.R.R. Tolkien a fost crescut de parintele iezuit 
Francis Xavier Morgan, pe care 1-a denumit ulterior drept „un al 
do ilea tata". 

Pana sa inceapa sa scrie romane si multa vreme dupa aceea, 
J.R.R. Tolkien a fost profesor la Oxford, fiind un filolog specializat 
in limbile nordice si un bun cunoscator al literaturii medievale. Mai 
cu seama in „Stapanul inelelor", el si-a modelat o parte dintre eroi 
conform idealurilor morale ale cavalerilor ratacitori. Cum acestia au 
fost ridiculiza^i anterior de Miguel de Cervantes y Saavedra prin 
figura nemuritoare a lui Don Quijote de la Mancha, Robert Lazu 
insista asupra subiectului si face o serie de atat de necesare 
delimitari. 

Volumul aparut la Editura Hartmann din Arad (intr-o colec^ie 
botezata cu ironie: „Cai verzi") cuprinde si o parte dedicata 
prezentarii surselor bibliografice, care pana acum a lipsit din atat de 
scumpele edrfii romanesti Tolkien. Gasim aici cinci sec^iuni: edrfiile 
originale, traducerile romanesti, exegeza aparuta in reviste sau 
volume, o selec^ie J.R.R. Tolkien on-line (articole prezente pe 
internet) si prezentarea surselor secundare. 

„Lumea lui Tolkien" e doar un prim pas pe drumul lung pe care 
Robert Lazu doreste sa-1 parcurga in explorarile sale critice. 
Urmatoarele vor fi un dic^ionar al Lumii de Mijloc, „Lumea lui 
Tolkien de la A la Z" si un volum colectiv, intitulat „J.R.R. Tolkien. 
Credin^a si imagina^ie in geneza operei literare", coordonat impreuna 
cu profesorul Virgil Nemoianu. 

(Robert Lazu, Lumea lui Tolkien, Editura Hartmann, Arad, 
2004.) 

Pro-Scris nr.2 (27-28) / 2004 



MAI MULT DECAT „NIMIC" 



Primul volum al prozatoarei Adina Lipai a fost intitulat simplu si 
incitant: „Nimic". E greu sa cuprinzi 35 de texte, unele laureate la 
concursuri, altele publicate in reviste, cateva marcate de 
incertitudinile cautarii unui glas propriu, sub eticheta: „Nimic". E 
nevoie de o anumita inconstien^a si de o fronda adolescentina ca sa-^i 
aduni fructele sufletului intr-un „Nimic". De-a lungul celor cinci-sase 
milenii de cand povestitorii perpetueaza aceleasi nimicuri, pu^ini s-au 
incumetat sa se joace cu un lucru atat de important ca un „Nimic". 
Doar ca^iva n-au ^inut seama de restric^ii. 

Dintre cutezatorii care au incalcat tabu-ul, il amintesc pe 
Stanislaw Lem, autorul „Ciberiadei", carte ce cuprinde si povestirea 
„Cum a fost salvata lumea", unde constructorul Trurl a faurit o 
masina in stare sa faca orice lucru al carui nume incepea cu litera 
„n". Dupa ce a testat-o si a pus-o sa faca diferite marun^isuri: niste 
nasturi, niste neutroni, niste nimfe etc. 1-a invitat pe mesterul 
Clapautius sa-i testeze masina. Acesta, invidios si enervat de 
infatuarea inventatorului, a cerut masinii sa-i faca Nimicul. Aparent, 
la inceput nu s-a intamplat nimic, deci lui Clapautius i s-a parut ca 
are castig de cauza. La o privire mai atenta insa a constatat ca 
dispozitivul a inceput sa indeparteze pe rand diferitele lucruri care 
incepeau cu „n", precum nalariile, nogosarii, nebunari^ele, 
nasarambele, normolocii, nedin^ele, normolocii, nugumanii, care 
incetau sa mai existe. Apoi au inceput sa dispara si lucrurile care 
incepeau cu alta litera decat „n", precum cambuzele, pumni^ele, 
stergasele, muscaciorii, rimune^ele, trapunii sau pantomele. In cele 
din urma; Clapautius a fost nevoit sa opreasca masina, deoarece in 
locul bol^ii ceresti aparuse Neantul, patat ici si colo de stralucirea 
unei stele sau de cea^a vreunei nebuloase. Precum vede^i, nimicul nu- 
i o nimica toata, el sta la originea lumii asa cum o cunoastem azi. 

In esen^a, „Nimic", volumul Adinei Lipai aparut in 2001 la 
Editura Tritonic din Bucuresti, reprezinta un protest. In primul rand, 
el refuza obscenul, trivialul si comercialul. In al doilea rand, 
condamna categoric mizeria, de care ne izbim de cum ne parasim 



cochilia noastra de melc: batrana care si-a rupt mana pentru ca n-a 
avut cu ce sa-si plateasca lumina si s-a impiedicat de un scaun in 
intuneric (Secolul XXI), cersetoarea din metrou care si-a izbit copilul 
de pamant ca sa-1 faca sa taca (Intre doua sta^ii), ghiseele care ne trag 
obloanele in fa^a nasului (Un vis). Adina Lipai ne infa^iseaza adesea 
imagini apocaliptice, ape otravite, orase in care cladirile dispar de la 
o clipa la alta, sate transformate in laboratoare, iar satenii in cobai. E 
o lume ce cade sub stapanirea unui ceva epuizant, inodor, monocolor, 
care ne invadeaza sufletele, precum iedera ce patrunde in parcul plin 
de roze, se suie pe garduri, se incolaceste pe copaci, podideste 
statuile, invaluie ^asnitoarele de apa cu un verde atat de frumos incat 
peste ca^iva ani nimeni nu-si aduce aminte de simfonia policolora de 
odinioara, iar oamenii tree si se intreaba de ce locul acesta e numit 
Parcul Rozelor cand peste tot dai doar peste o planta care nu face 
flori (Volbura). 

Mihail Gramescu, prezentatorul carjii, vorbeste pe drept despre 
„fara-de-iesirea" multora dintre personajele cuprinse in acest 
„Nimic". Ele, situa^iile in care apar ne amintesc una dintre 
concluziile trase de criticul Florin Manolescu in capitolul „Contra- 
utopia din volumul „Literatura SF". 

In contra-utopie: „scriitorul descrie o lume ostila omului, privit 
ca individ sau ca umanitate. Demonstra^ia sau opera^iunea logica pe 
care o sugereaza ca literatura contra-utopia echivaleaza cu artificiul 
cunoscut sub numele de «reducere la absurd». Intr-o contra-utopie, 
valoarea redusa la absurd este omul." 

Adina Lipai ne face sa ne sinnim redusi la un „Nimic" si adesea 
o face cu o scriitura sigura, matura, nepatimas, rational, ca un „mane, 
fares, tekel" adresat unei lumi impietrite de veninul unei arachnide 
gigantice, care isi devoreaza victimele cat inca sunt vii. 

„E o mostra de scriitura la care se incumeta prozatorii cu o 
bogata experien^a de via^a, cu multe si diverse lecturi, dar neaparat 
inzestra^i cu talentul fara de care orice text oricat de lustruit ar fi este 
totalmente lipsit de subtext , scria Nicolae Rusu despre aceeasi carte, 
in saptamanalul „Literatura si arta" din Chisinau. 

„Lumi diferite", eel de-al doilea volum al autoarei de nici 25 de 
ani, a aparut recent la Editura Arvin Press. Cele 19 povestiri cuprinse 
confirma speran^ele afirmate de criticii care au analizat volumul de 
debut. Personal, am fost atras mai cu seama de lumea fantastica 
creionata in nara^iuni precum „Jara niciunde, nicicand", 



Coincidence", „Alta via^a", „Fara urmare", sublimari eliadesti, 
derulari molcome, lucruri extraordinare prezentate natural, fara 
trucuri de prestidigitator, intr-o nota^ie serena, masurata cu cuvantul. 

Re^eta, bine stapanita de Alina Lipai, da rezultate chiar si-n 
abordarile realiste. „Lumi diferite", povestirea care da titlul 
volumului, se bazeaza tocmai pe conturarea unei fisuri, a unei 
amenin^ari prezente, dar nebagate in seama, a unei tragedii al carui 
deznodamant e cert si e doar o problema de timp ca lumea de vis in 
care traiesc doi tineri indragosti^i sa se naruie si sa-i ingroape sub 
daramaturi. Cititorului i se ofera de la inceput o dimensiune in plus, 
puterea de a vedea mai departe, fie privind bah41e formate pe 
trotuare, unde „cercurile concentrice dadeau impresia hipnotica a 
ploii urcand din acele bahi, si nu cazand in ele"; fie uitandu-ne 
dincolo de geamul de autobuz prin care priveste Ani, eroina; fie 
urmarind mimica portarului de la teatru, care ofteaza si clatina din 
cap de parca vederea celor doi indragostni care ieseau de la spectacol 
1-ar fi suparat. 

In Coincidence", o alta povestire remarcabila, Adina Lipai 
creioneaza un fantastic ludic, cu o savoare si o placere care ne 
pacaleste, ne cucereste si prin aceasta ne determina sa devenim 
complicii naratoarei. O studenta are o colega de camera cu care nu 
prea comunica. Dar urmarind discu^ia altor fete de la facultate, 
barfele zilnice care socializeaza existen^a par^ii feminine a 
umanita^ii, ea descopera o serie de coincidence care o fac sa creada ca 
junele vorbesc tocmai despre misterioasa ei colega. Dar cand 
aranjeaza ca toate protagonistele sa se intalneasca, ramane surprinsa 
sa vada ca, evident, nu se cunosc. Ba chiar, pentru prima oara capata 
acea senza^ie ingrozitoare, datatoare de fori, ca locuieste alaturi de 
altcineva. De o straina. 

Marturisesc ca un titlu ca „Hiperexcitabilitate la superpnee" suna 
obositor si enervant. Dar dincolo de el, avem ocazia sa patrundem 
intr-o realitate aprofundata ca urmare a hipertrofierii sensibilita^ii 
personajului. Tema nu e inedita, to^i supraoamenii poseda astfel de 
capacita^i pe care le stapanesc pe deplin („Pink!" a exclamat 
Superman in momentul in care Lois a iesit de dupa ghiveciul de 
plumb). Insa o persoana simpla, comuna, percepe acest dar nedorit si 
neobisnuit ca pe o boala, ca pe un handicap. Ceea ce o transforms 
intr-un personaj este puterea de a decide: eroina alege si op^iunea ei 
pare de la sine in^eleasa, ea indrazneste sa auda si sa vada toate acele 



lucruri ciudate pe care nu le sesizam in mod obisnuit. Ca sa-1 citam 
iar pe Nicolae Rusu: „vede ceea ce al^ii doar observa". 

Adina Lipai este in primul rand o exploratoare, o cartografa a 
universului care ne cuprinde pe to^i, in diferite ipostaze lumesti. 
Mihai Gramescu descria aceste lumi ca „un fantastic intrisec al 
realita^ii sau de un naturalism al fantasticului", ce evolueaza si devine 
o parabola a realita^ii concrete. Prin acest volum secund, autoarea 
face dovada ca si-a insusit arta de a povesti. Urmatorul pas va fi sa-si 
dovedeasca stiin^a de a creiona o lume singulara, un roman care sa 
cuprinda toate celelalte lumi. Cred ca nu va fi sa asteptam mult. 

(Adina Lipai) 



Pro-Scris nr. 2 (19-20) / 2003 



O MACHIAVELIADA COSMICA 



„Elogiul muncii de partid" reprezinta eel de-al doilea roman 
publicat de prozatorul craiovean Victor Martin, dupa „Can si Ideea" 
(2002). Anterior, in anul 2000, au aparut doua volume de povestiri, 
„Timbrul" si „Disparnii", care au grupat unele dintre povestirile 
publicate anterior in almanahuri, saptamanalul Jurnalul SF, reviste de 
cultura (Vatra), suplimentele literare ale ziarelor, fanzine. Tuturor 
acestora li se alatura doua plachete de versuri, „Arhitectura soaptei" 
(1996) si „Curcubeie de cicocolata" (2004) - din ultima, am ales 
poezia „Timpul", prezentata la rubrica „Va urma". 

Partea cea mai voluminoasa a operei martiniene o formeaza 
culegerile de vorbe de duh, adunate intr-un vesel alai de volume: 
„Aforisme" (1995), „Insolatia de la miezul noptii" (1997), 
„Bintinguri cu flan^anguri" (1999), „Violatorii zilei de maine" 
(2000), „Teoria prazului" (2001), „Plimbare cu telemobilul" (2002), 
„Triumful prostiei" (2003). Fiecare dintre aceste carticele cuprinde 
cite ceva din substan^a pe care Victor Martin a framantat-o 
indelungat si din care a plamadit eel de-al doilea roman al sau. 

Pana la proba contrarie, „Elogiul muncii de partid" pare sa fie 
prima distopie umoristica din literatura romana. Science-fictionul 
autohton cuprinde suficiente incursiuni pe taramul comicului, ce 
parodiaza tehnicismul (Octavian Sava si Alexandru Andy - Pisica din 
Baskerville), opera spa^iala (Mircea Opri^a - Argonautica; Lucian 
Merisca - Peripe^iile unor pamanteni in Exterrior), povestirile 
poli^iste cu robo^i (Eduard Jurist - Inspectorul Bott intra in ac^iune). 

Spre mul^umirea lui Silvian Iosifescu, critic convins ca: 
„prezen^a redusa a comicului deosebeste stiin^a-fictiune de strabuna 
ei, insemnarea de calatorie", pu^inele distopii publicate in Romania 
(Catalin Ionescu - Loser, Lucian Merisca - Deratizare, Gheorghe 
Sasarman - Cupa de cucuta) sunt atent cumpanite, grave, preocupate 
de conturarea clara a amenin^arii care ne poate transforma via^a in 
iad. Dar Victor Martin are din fire un pas mai sprin^ar, care nu se 
potriveste defel cu tempo-ul de cortegiu funerar in care se defileaza 



prin „cea mai anormala lume posibila", cum defineste Florin 
Manolescu distopia. 

De fapt, situa^ia e aceeasi cam peste tot pe glob. In literatura 
anglo-saxona, nu-mi amintesc de nici un titlu in afara de „Plaga lui 
Midas" (The Midas Plague, 1954) de Frederic Pohl: o voioasa 
exagerare a metehnelor societa^ii de consum, unde supraproduc^ia de 
marfuri produse de robo^i va fi consumata tot de ei, lasand oameni sa 
respire usura^i. 

La Victor Martin, elementul de anormalitate ce tulbura 
randuielile ceta^ii e politica. Albert Hosman, un cetacean oarecare, 
doreste sa-si declare baie^elul la Primarie. Greseste intrarea si se 
trezeste intr-o nava cosmica, care pleaca pe planeta Ioza, ca sa 
infiin^eze un partid politic si sa castige alegerile. Aici il cunoaste pe 
Aram Melior, un personaj la fel de machiavelic ca si Mustapha 
Mond, Controlorul Mondial din „Minunata lume noua" de Aldous 
Huxley. Domnul presedinte de partid doreste un singur lucru: 
puterea. §i nu precupe^este nici un efort ca s-o otyina. 

„- Noi am pus mana pe aproape toata economia. Nu po^i conduce 
o na^iune decat daca aceasta are ceva sa-^i ceara. Am mers pe ideea: 
va luam tot ca sa ave^i ce cere." 

Bastinasii de pe Ioza sunt niste umanoizi vizibili doar pe planeta 
lor, care n-au puis, n-au tensiune, n-au temperatura si, spre uimirea 
membrilor de partid, n-au nici un fel de inhibnii sexuale. De fapt, si 
printre membrele din eel mai mare partid al oamenilor se gasesc 
destule figurante blonde, cu un vino-ncoace agresiv si un libido pe 
masura. Victor Martin insa evita, pe cat posibil, tenta^iile facile si isi 
conduce foarte precaut ac^iunea pe terenul confruntarilor electorale, 
al luptelor dintre copiii clanurilor mafiote, al revoltelor spontane, al 
bombelor plasate in mingile de fotbal si al comer^ului cu organe. 

Ac^iunea e presarata din belsug cu evenimente iesite din comun: 
rotirea pe scaune declanseaza misterioase fenomene spa^io- 
temporale; calatoria cu autobuzul intinereste pensionarii; casele apar 
din pamant si dispar din senin, construite din furnicute cuantice; ca 
sa nu mai vorbim de clone, soacre, masina de calatorit cu trenul sau 
na^ionalizarea cimiterelor. 

In „Anticipa^ia romaneasca", edi^ia a Il-a (2003), criticul Mircea 
Opri^a spunea despre povestirile lui Victor Martin ca „sunt un fel de 



panorama vesela de motive SF, cu alunecari capricioase de la un 
subiect la altul, pe fluxul unui umor adesea grosier, format, iar 
cateodata chiar involuntar". Comparativ cu acestea, „Elogiul muncii 
de partid" reprezinta o certa evohnie - avem de-a face cu o 
construc^ie elaborata, chiar daca se simte o anumita 
compartimentare; cu un ritm strunit, domolit uneori pana la 
taraganare; cu o cursa gandita tactic - nelipsita de unele devieri 
insolite; cu personaje atent definite, cantarite, condamnate. Uneori le 
ia gura pe dinainte si incep sa vorbeasca in aforisme, de parca ar cita 
din car|ile precedente, dar Victor Martin se amuza persiflandu-le si le 
readuce cu un ghiont in spa^iul ac^iunii. 

Pe coperta din spate, autorul sus^ine ca „practica un science- 
fiction de nein^eles pentru americani si o analiza politica greu de 
in^eles pentru popula^ia din randul careia provine". Banuiesc ca n-a 
citit „Cinci ani la Cotroceni", manualul de campanie electorala al 
fostului ambasador in Elve^ia si consilier preziden^ial Iosif Boda. 
Daca le pune^i alaturi, una alba, cealalta neagra, cele doua car^i 
formeaza o pereche complementary perfecta: Ghidul alegatorului 
roman. Cithi-le, inainte de a introduce buletin de vot in urna. Daca 
nu, nu va mira^i. 

(Victor Martin, Elogiul muncii de partid, Editura Sitech, 2004.) 



Pro-Scris nr. 3 (29-30) / 2004 



CRITICUL LOGICII IMPURE 



Dumitru Micu s-a nascut in satul salajean Barsa, acum 70 de ani, 
in 8 noiembrie, in zodia Scorpionului, deci nu trebuie sa ne mire 
predispoznia pentru critica. Inca din anii de liceu a colaborat cu 
proaspat infiin^ata Revista Literara (1947), apoi cu Gazeta Literara 
(1954) si suratele ei. Din 1952 a frecventat §coala de literatura Mihai 
Eminescu unde a fost coleg cu mai toata lumea buna din literatura 
romana contemporana. Este autorul mai multor monografii critice 
dedicate in parte scriitorilor ardeleni (Lucian BLAGA, George 
CO§BUC) dar si lui Tudor ARGHEZI si George CALINESCU. A 
elaborat mai multe volume de istorie literara, studiind in special 
dezvoltarea curentelor literare. Judeca^ile sale de valoare au fost 
incluse in mai multe surse ter^iare, dintre care amintim Literatura 
romana, dic^ionar cronologic (Bucuresti, Editura §tiuuifica si 
Enciclopedica, 1979). Debuteaza in volum in 1959 cu Romanul 
romanesc contemporan. Revine asupra acestui subiect dupa aproape 
patru decennii de activitate (1996), in eel de-al treilea volum din 
„Scurta istorie a literaturii romane. Perioada contemporana. Proza" 
(Bucuresti, ed. IRIANA, 1996). 

In acest din urma volum dedica literaturii SF opt pagini, in 
cadrul unei senium din capitolul Proza stiin^ifico-fantastica, poli^ista, 
de aventuri, din partea a IV-a (Fantasticul, senza^ionalul, ludicul). Ce 
1-a determinat pe acest onorabil domn cu aripi uriase al criticii 
literare sa abordeze teritoriul unde nu-i suficient sa ai fantezie ci 
paradoxal, trebuie si sa o sus^ii cu un esafodaj logic, nu stim dar ii 
respectam actul de curaj. Faptul ne surprinde cu atat mai mult cu cat 
Dumitru Micu este descris de colegul sau, criticul Marian POPA, 
drept un om care nu este „de loc interesat in exploatarea unor surse 
inedite, (ci) pare mai mult un lector pasionat al textelor tiparite, pe 
baza carora realizeaza expuneri onorabile, nu intotdeauna ferite de 
umbra unei superficialita^i nascute fie din pasiune, fie din graba cu 
care pare a elabora." ( Dic^ionar de literatura romana contemporana, 
Bucuresti, ed. Albatros, 1971. p. 374-376). 



Domnul Micu (o mie de ani-lumina, pace!) defineste dintru 
inceput „asa numita science-fiction" ca „o specie literara de promote 
recenta (...) destinata consumului popular". Cu durere intelegem ca si 
altfel numita literatura de anticipate, nu se deosebeste de margarina 
LINCO, de detergentul BONA PRIMA sau de bomboanele TIPTOP 
prin nimic. Ca urmare, se incheie in randul imediat urmator 
neinceputa demonstrate, „ea nu-si poate impune drept ^el specific 
rafinamentul artistic", deoarece „in obiectivul ei nu are cum intra 
psihologia, studiul caracterologic, pictura de medii, analiza sociala". 
Cum a ajuns autorul la aceste concluzii, pe ce argumente se bazeaza, 
nu stim. 

Ergo, car^i precum 20.000 de leghe sub mari (Jules VERNE), 
Omul invizibil (H.G.WELLS), Solaris (Stanislaw LEM), Zanzibar 
(John BRUNNER), Razboi cu salamandrele (Karel CAPEK), 
Seniorii razboiului (Gerard KLEIN), Picnic la marginea drumului (A. 
& B. STRUGATKI) apar^in unei subspecii a prozei de aventuri care 
„nu poate miza decat pe epic, pe senza^ional, pe elementul surpriza". 
Citind in continuare, ve^i descoperi cu bucurie ca insasi aceasta 
comunicare poate fi subscrisa fara urma de indoiala domeniului SF 
deoarece „unica ei finalitate posibila e aceea de a instrui agreabil, de 
a procura distrac^ie, cu folos". 

Dupa un scurt expozeu istoric, compilat din studiile publicate 
mai demult de Ion HOBANA, Florin MANOLESCU si Cornel 
ROBU, domnul Micu analizeaza o seama de autori romani 
contemporani. Cunoscuta nuvela a lui Adrian ROGOZ, Pre^ul secant 
al genunii, republicata in nr. 500 al revistei ANTICIPAJIA, este 
rasbotezata Pre^ul socant al genunii si descrisa in acesti termeni: 
eroul, „un sahist atat de pasionat de mestesugul sau incat, angajat 
intr-un joc ce tine toata via^a cu o planeta-masina, isi uita iubita, ce ii 
ramane credincioasa". Si eu care credeam ca e vorba despre tragica, 
palpitanta, confruntare dintre un om cu un orgoliu nemasurat si o 
masina inteligenta, un turnir al min^ilor care dezvaluie, necru^ator, 
procesul de dezumanizare al eroului. Cand colo, o Penelopa 
congelata ( cum sa-1 paraseasca, cum sa-1 insele, cata vreme hiberna 
intr-un modul de anabioza?) isi astepta iubitul sa se intoarca... 

Deoarece eel de-al treilea volum din Scurta istorie... a fost 
publicat inainte de alegerile din noiembrie '96 si nu strica niciodata 
sa te pui bine cu un ministru aflat in granule presedintelui, Dumitru 
Micu citeaza, in lipsa unei opere literare mai voluminoase, 



monumentala prefa^a semnata de Alexandria MIRONOV la volumul 
Intoarcerea din exil (loan POP A), in vreme ce romanul BABEL al lui 
Vladimir COLIN (exilat impreuna cu Oscar LEMNARU intr-un alt 
capitol, dedicat literaturii fantastice si... ludice) este rezumat intr-o 
propozhie juma'te : „planeta fictiva BABEL devine un taram al 
torturilor psihice. Pe ea sunt exila^i un criminal martian, o vestala 
venusiana si un poet de pe Terra". Si ?... 

Ca sa-si sus^ina sentin^a aga^ata de la inceput de gatul unui gen 
literar despre care scrie, daca nu cu rea-voin^a, oricum in 
necunostin^a de cauza, criticul ascunde si ahi autori producatori de 
SF prin diferite alte unghere ale romanului. I-am recuperat pentru 
dumneavoastra, pe Gheorghe SCHWARTZ de la „Romane de 
razboi", pe Alexandru PAPILIAN de la „Psihologii, temperamente si 
varste", pe Mircea NEDELCIU de la „Ultimele promo^ii", pe Mircea 
Cartarescu de la „proza unor poe^i si critici" iar pe Cristian Tudor 
Popescu de la „Al^i exihuL Al^i autori". Chiar vaduvita de aceste 
nume, ce mai ramane in capitolul dedicat SF-ului, cuprinde o seama 
de al^i prozatori de marca a caror opera nu permite nicidecum 
sus^inerea sentin^ei anun^ate de la inceput. 

Dumitru Micu se spala elegant pe maini, dand vina pe al^ii: 
„apreciate de cercetatorii speciei in cauza sunt cartile lui Mircea 
Opri^a". Regretatul Ovid S. Crohmalniceanu „si-a angajat proza 
narativa in serviciul SF-ului". Nu este singurul critic care a urmarit, 
potrivit cercetatorului aflat candva in Cautarea autenticita^ii (2 vol. 
1991 respectiv 1992), sa se mul^umeasca „sa desfete (intelectul), 
asemenea unei algebre vesele, asemenea jocului de sah, asemenea 
dezlegarii cuvintelor incrucisate". Deducem de aici ca, in opinia 
domnului Micu, asemenea critici compunatori de rebusuri si 
integrame sunt si Ion Hobana si Voicu Bugariu. Desi avem 
nenumarate dovezi ca i-a citit, domnul Micu ii trece voit cu vederea 
si prin aceasta incearca sa-i condamne la uitare pe Florin Manolescu 
si pe Cornel Robu. Din mai sus-amintita graba ori din pasiune? 

Cum nu putea face acelasi lucru cu scriitori consacra^i precum 
Horia Arama, Camil Baciu, George Anania si Romulus Barbulescu, 
Victor Birladeanu, Mihu Dragomir, Eduard Jurist, Mihnea Moisescu, 
Radu Nor, Corneliu Omescu, Ovidiu Riureanu, Gheorghe Sasarman, 
Miron Scorobete, ii inghesuie pe to^i pe o lista din care te miri cum 
de lipseste tocmai ultimul, dar, cu voia dumneavoastra, nu eel din 
urma, Ovidiu Surianu. Scapa de acest tratament de adunare intr-o 



turma formata din oi negre ce impestri^eaza angelicul camp de for^a 
al literaturii romane doar Sergiu Farcasan, Victor Kernbach si 
Constantin Cublesan. 

Cam atat. Desi atotcuprinzatoarea lucrare a lui Mircea Opri^a 
fusese deja publicata, cum Florin Manolescu n-a continuat analiza 
fenomenului cu eel de-al doilea volum - promis cam de multisor - iar 
„scrisul de car^i ,„ ne inva^a Eclesiastul, „e fara sfarsit si cititul lor e 
cu oboseala multa pentru trup", Dumitru Micu se opreste la genera^ia 
anilor 70 si nu scoate nici un cuvant despre tinerii autori optzecisti 
din „noul val" sau de alte orientari, unii cu mai multe volume la 
activ: Mihai Alexandra, Costel Babos, Ovidiu Bufnila, George 
Ceau§u, Constantin Cozmiuc, Bogdan Ficeac, Silviu Genescu, Mihai 
Gramescu, Lucian Ionica, Leonard Oprea, Alexandra Ungureanu, 
Danut Ungureanu, etc. Tot atat despre cyberpranci, motanocentaurii 
de pe acoperis, genera^ia „contra" si raposatul saptamanal JosSeFe- 
ul. 

Superficiala, senten^ioasa, plina de lacune, redactata in pripa, pe 
baza unor scurte extrase adunate pe sest din lucrarile unor confra^i 
aviza^i, incursiunea lui Dumitru Micu pe taramul vesnic tanar al 
anticipa^iei are totusi o calitate. Ea se alatura lucrarilor semnate de 
Adrian Marino, Silvian Iosifescu, Dan Culcer, Sorin Antohi, Mihai 
Coman, Luca Pi^u, Sanda Faur si ne arata ca unul dintre dezideratele 
exprimate de Florin Manolescu a fost realizat: „Pentra a deveni o 
literatura matura (...) literatura SF trebuie sa patranda in constiin^a 
criticii si a istoriei generale a unei literaturi." 

(Dumitru Micu - Scurta istorie a literaturii romane: perioada 
contemporana, proza, Ed. Iriana, Bucuresti, 1996.) 



Telegraful, SFila 90 / 17 decembrie 1998 



DEASUPRA ECLIPSEI, IN 
A§TEPTAREA APOCALIPSEI 



Poetul Viorel Muresan s-a nascut in data de 1 aprilie 1953, in 
localitatea Vicea din Maramures. A urmat scoala primara in satul 
natal, apoi gimnaziul din Somes-Uileac. In 1968 devine elev la 
Liceul de Cultura Generala din Cehu Silvaniei si debuteaza in ziarul 
„Nazuinta". Dupa bacalaureat, da admitere la Facultatea de Filologie 
din Cluj. In timpul studen^iei devine unul dintre redactorii 
prestigioasei reviste de cultura „Echinox". 

Debuteaza in volum cu placheta „Scrisori din muzeul 
pendulelor", aparuta la Editura Albatros in 1982. Urmeaza o lunga 
pauza, de aproape un deceniu, rastimp in care poetul publica in mai 
toate revistele literare ale vremii: „Tribuna", „Vatra", „Steaua", 
„Transilvania", „Luceafarul", „Contemporanul" etc. Al doilea volum, 
„Biblioteca de os" va apare abia dupa Revohnie, in 1991, urmat de 
„Pietrele nimicului" (1995), „Ramele Nordului" (1998), toate trei 
publicate „cu o consecven^a in ale visarii ce sfideaza economia de 
pia^a" (E. Deak) la Editura Dacia din Cluj. 

Mai mul^i traducatori s-au aplecat asupra poemelor din aceste 
plachete si versurile lui Viorel Muresan au fost talmacite, pe rand, im 
maghiara de Szabo K. Istvan, in germana §i italiana, in franceza de 
doamna Zoe Mure§an, in engleza de Olimpia Iacob. Apare cu grupaje 
de poeme in tot mai multe antologii, unele alcatuite peste hotare. 

Anul 2000 s-a incheiat cu un bilan^ favorabil: poetului i-a aparut 
eel de-al cincilea volum de versuri si, in premiera nationals, a 
publicat, impreuna cu Traian §tef, prima monografie critica dedicata 
operei lui Leonid Dimov, poetul si teoreticianul curentului „onirist". 
Aceasta apari^ie inedita a surprins pe toata lumea, deoarece pu^ini 
banuiau ca in spatele visatorului se ascunde si un tenace istoric 
literar, asa ca vom reveni in curand si vom incerca, impreuna cu 
Viorel Muresan, sa va dezvaluim cat mai multe despre aceasta carte 
intr-un interviu aparte. 

Lansata cu prilejul incheierii Anului Eminescu, „Lumina 
absenta" constituie ultima placheta de versuri publicata de poetul 



jibouan si, totodata, o marturie a maturita^ii sale creatoare. Cartea a 
aparut la Editura Paralela 45, in colec^ia de poezie a Colec^iei '80, 
fiind publicata cu sprijinul Ministerului Culturii din Romania. Ea 
cuprinde trei cicluri de poeme: „Deasupra lucrurilor se facea repeti^ie 
generala" (titlu cu o trimitere directa la motto-ul din Nietzsche asezat 
in fruntea plachetei: „Sa fii deasupra tuturor lucrurilor ca propriul tau 
cer, ca acoperisul tau rotunjit, ca azuriul tau clopot si eterna ta 
liniste."), „Bibliotecarul furnicilor" (o minunata colec^ie de haiku-uri, 
comparabile cu operele clasice nipone sau cu „Poemele intr-un vers" 
ale lui Ion Pillat) si „Dupa amiaza de por^elan", un grupaj intr-un 
registru mult mai sobru, percutant, „ca un glon| de grindina-n 
fereastra". 

De altfel, intregul volum poarta pecetea unei tragice puneri in 
scena, a descoperirii unor sforarii ascunse cu dibacie, iesite la iveala 
in rastimpul unei Eclipse: „Lumina absenta/ e fata unor ganganii/ cu 
zbor foarte jos/ prin ea se rotesc porumbeii/ de sticla/ zborul lor 
ramane in aer ca a\a/ mainile mele se clatina/ deasupra mea" (Lumina 
absenta). 

Eclipsa ar putea fi repeti^ia generala dinaintea apocalipsei. 
Poetul e nemul^umit, numara oamenii drep^i din cetate: „cu un sir de 
pere^i usca^i ma astepta moartea/ cu ideile ei de zugrav/ anul acela se 
stingea intre/ paharele rosii/ a caror lumina ducea sub pamant/ noi 
hibernam intr-o piatra/ in care un batran rasfoia umbre/ la o masa/ 
7 8 9" 

si se sfadeste cu divinitatea, asa, scrisa cu „d" mic, ca e tare 
suparat, dar, intocmai cum golul din interiorul unei ulcele o face 
folositoare, el isi poarta revolta in tacere, cu expresivitatea unui chip 
mut, adanc sapat de durere: „aerul tace/ in aer se bat cuiele/ 
rastignirii", cu sobrietatea si incapa^anarea omului de la munte, fara 
histrionismul arghezian din unii „Psalmi". In vremea ce imprejuru-i 
lumea a incremenit in neputin^a: „o aripa alba avea luna/ cand zbura 
printre scanduri/ si noi o priveam din mormant/ nu era loc de 
privelisti mai vii decat viermii", Viorel Muresan penduleaza intre 
puritatea pruncului: „s-a trezit copilul/ dizolva cu un ba\/ soarele in 
lac" si teribilismul adolescentului: „Asta as face toata ziua. As sta de 
veghe in lanul de secara." Daca nu ne-am aminti de marturia de 
credin^a ocazionata de ancheta revistei Vatra din octombrie 1999 
("Quo vadis, Domine?"), 1-am putea banui pe poet ca incearca o 
subminare a autorita^ii divine: „statuia moarta privea cerul de sus/ 



iritata de ho-ho-te-le acelui Iisus/ necajit ca de pe cruce un bra^ i s-a 
rupt/ cand incalcea evangheliile pe dedesubt" (Deasupra lucrurilor se 
facea repeti^ie generala). 

Aceste lucruri, alaturate citatului din „Asa grait-a Zarathustra", 
pot sugera ca absen^a luminii s-ar datora faptului ca „dumnezeu" a 
murit. Ori, poate doar si-a inchis ochii, a adormit si de aceea sunt 
atatea nelegiuiri in lume. 

Fals. Nu credem aceasta si iata de ce: 

Uneori insasi Divinitatea aseaza o umbra protectoare intre Ea si 
omul ales. Zice Scriptura ca atunci cand Moise s-a suit a doua oara 
pe Muntele Sinai ca sa refaca Tablele Legii, ar fi cerut Domnului sa i 
se arate. 

Iar Dumnezeu i-a raspuns: „Fa^a Mea insa nu vei putea s-o vezi, 
ca nu poate vedea omul fa^a mea si sa traiasca. 

lata aici la Mine un loc: sezi pe stanca aceasta; cand va trece 
slava mea, te voi ascunde in scobitura standi si voi pune mana Mea 
peste tine..." 

Intocmai ca batranul profet, poetul se afla in umbra unei maini 
protectoare, harul sau o dovedeste cu prisosin^a. Temporara absen^a a 
luminii, cum ar fi cea de pe parcursul unei nop^i de primavara, nu 
inseamna ca am fost parasi^i: „copilul asculta/ privighetoarea/ din 
nou dumnezeu/ ne spune povesti". 

(Viorel Muresan, Lumina absenta, Editura Paralela 45, 2000.) 

Transilvania Jurnal, 27 ianuarie 2001 



TAIEREA IMPRE JUR A TACERII 



"Trupul tau a coborat in ape / odata cu tine / un fluture si-a 
dezbracat aripile pe \arm / si a inceput sa inoate // Oceanul polenizat 
te intampina / si rasfoind in^elegi / miraculoasa nebunie a gazei / care 
niciodata nu intreaba / cine esti" 

Cand am ajuns pentru intaia oara intr-un sat salajean, abia daca 
am facut cativa pasi, ca o baba m-a si intrebat de unde sunt. Veneam 
de prea departe, ca sa-si urmeze sirul intrebarilor : „da' al cui esti din 
Timisoara ?". Obisnuit cu fireasca intimitate conferita de multimea 
indiferenta din marile orase, a trecut un timp pana sa ma obisnuiesc 
cu ideea ca a sosit timpul sa-mi asum o identitate. 

"Abia dupa 29 de lovituri / din care am crescut / armonios / 
mama mi-a destainuit / doctoral era beat cand ma nasteam / si-a 
ascu^it bisturiul / pe o fila de Biblie" 

§tiu ca va astepta^i, potrivit specificului local, sa va ofer o serii 
de indicii despre Viorica Muresan (nascuta Hies, in 1968, in Somes 
Odorhei). Le veti gasi in dictionarul personalitatilor salajene. Sau in 
poeziile ei: 

"Sunt / altarul pe care / noiembrie isi ucide o data pe an ploile" 
Trebuie sa va previn ca nu este nici sora, nici sotia poetului 
Viorel Muresan, cu toate ca incep sa fiu convins ca nu poti deveni 
poet in Jibou, daca nu te cheama Viorel sau Viorica, lucru lesne de 
demonstrat atat in cazul lui Viorel Tautan cat si al lui Viorel Varga. 
Sa mai zica cineva ca numele primit nu determina destinul persoanei 
care-1 poarta, precum sustine numerologia. Nomen est omen ! 

"Cu un sunet am oprit / linistea / sa numar / un rasarit in eclipsa" 
Viorica Muresan a debutat in revista TRIBUNA, pe vremea cand 
cenaclul INTEGRALIA din localitate reusea sa-i adune pe creatorii 
de frumos. A mai publicat in micu^ul BILET DE VOIE editat de 
Biblioteca Oraseneasca, apoi i-a aparut un medalion in numarul 2-3/ 
1998 al LIMES-ului, fiind prezentata de Viorel Tautan. Incurajata, si- 
a adunat poeziile intr-un volum, pe care 1-a aruncat in zbuciumatul 
ocean al concursurilor literare. Premiile n-au incetat sa apara, mai 
intai la Festivalul de poezie al Paralelei 45 de la Pitesti (1999), iar 



apoi Premiul revistei LUCEAFARUL si Marele Premiu al 
Festivalului national de poezie „Gheorghe Pituf' (Beius, 2-3 iunie 
2000), eveniment mediatizat de o sumedenie de publica^ii na^ionale, 
atat cotidiene de mare tiraj (ROMANIA LIBERA), cat si reviste 
literare (LUCEAFARUL, FAMILIA, CONVORBIRI LITERARE, 
etc. ) . 

"Trebuia sa vorbim despre vreme si despre copii / despre cat de 
scumpe erau cuvintele si cum / dintr-o data s-au ieftinit". 

lata ca, desi vremurile nu incurajeazeaza mecenatul si nu 
favorizeaza actul de cultura, editura timisoreana AUGUSTA 
(directoare Augusta Anca), s-a straduit sa-si respecte promisiunea si 
cea de-a Vl-a edi^ie a festivalului „Gheorghe Pituf' (Beius, 8-9 iunie 
2001 ) a implinit visul poetei premiate in anul anterior, de a-si vedea 
numele pe coperta unei carji. Volumul de debut al Vioricai Muresan 
se numeste „Urma piciorului stang" si a aparut sub indrumarea 
poetului Adrian Dinu Rachieru : „Citesc in oglinda poemul si / cum 
inaintez / cate o litera imi cade in singe / amalgam / emisfera de 
varste col^uroase / peste care talpile mele / picura / semne de 
recunoastere". Coperta car^ii, semnata de Camil Mihaescu, reprezinta 
un curcubeu ("un la^ in asteptarea / visului") pe ^armul marii: 

"S-a deschis sezonul plecarilor / in sufletul meu / consecutiva 
absen^a" 

Cu acest debut in for|a, Viorica Muresan se instapaneste ca una 
dintre prezen^ele tacute, dar imposibil de ignorat, ale poeziei 
salajene. 

(Viorica Muresan, Urma piciorului stang, Editura Augusta, 
Timisoara, 2001.) 

Transilvania Jurnal, 19 iunie 2001 



ERA DIGITALA 



In chiar prima zi a lunii octombrie am vazut o stire transmisa de 
Asociated Press, ce reproducea rezultatele unui sondaj efectuat pe un 
numar de 6000 de subiec^i. Studiul sus^inea ca o treime dintre romani 
nu stiu ce este internetul, iar doua treimi dintre ei nu s-au conectat 
niciodata la re^ea globala de calculatoare. Si mi-am amintit de o carte 
aparuta in urma cu doi-trei ani, la Editura All: „Era digitala" de 
Nicholas Negroponte. Edrfia originala a aparut in 1995 si de aceasta 
data cei sapte ani care marcheaza trecerea de la Windows 95 la 
abandonarea totala a stravechiului sistem de operare MS-DOS (prin 
apari^ia noului Windows XP) n-au realizat o schimbare radicala a 
obisnuin^elor noastre, asa ca in multe aspecte, cartea lui Negroponte 
poate fi inca un far calauzitor catre civiliza^ia digitala. 

Autorul este unul dintre redactorii revistei „Wired" si a lucrat la 
prestigiosul Massachusetts Institute of Technology. A fost solicitat ca 
si consilier de mai multe firme de renume si de guvernul american. 
Una dintre intamplarile povestite de el mi-a reamintit de procesul 
intentat de Constantin Brancusi vamesilor americani, care i-au taxat 
una dintre sculpturi drept o bucata ordinara de bronz. Cu ocazia unei 
vizite la o campanie producatoare de circuite integrate, portareasa 1-a 
intrebat daca are un laptop, iar apoi i-a cerut datele referitoare la 
modelul, numarul de serie si valoarea calculatorului portabil. 
Negroponte a declarat cinstit ca micutul aparat valoreaza „intre unu 
si doua milioane de dolari", referindu-se la informa^iile pe care le 
cuprindea. „Imposibil", a declarat femeia si a trecut in rubrica 
respectiva valoarea aparatului propriu-zis, adica „aproximativ 2000 
de dolari". Intamplarea mi-a adus aminte de necazurile pe care le-au 
avut programatorii romani cu militia economica, ai carei ofiteri 
vroiau, precum Arghezi, sa pipaie „softul" (programele de calculator) 
si sa urle: este! (in cele din urma le-au aratat o cutie plina de cartele 
perforate si au fost lasa^i in pace). 

Tot al doilea american are un calculator personal acasa (ceea ce 
inseamna ca intr-o familie sunt eel pu^in doua). Din paginile car^ii ne 
putem face o idee despre felul cum tanarul american creste ca parte a 



lumii digitale: in copilarie, descopera discurile optice cu jocuri; in 
adolescen^a se leaga la America On Line (AOL) si porneste sa 
descopere lumea; ca adult, devine un utilizator (dar si furnizor) de 
informa^ii. Americanii adora sa se informeze, dar cand e sa scoata 
banul, se uita pe ce-1 cheltuiesc. Exista informa^ii gratuite, precum 
arhiva National Geografic, care sunt puse la indemana copiilor pentru 
a inva^a, dar care trebuiesc platite in momentul cand sunt reproduse 
intr-o carte (prin asta, se subven^ioneana tacit gratuitatea serviciilor 
pentru cei mici). Oricine poate canta „Happy Birthday To You" la o 
petrecere, dar daca melodia apare intr-un film, atunci producatorul 
trebuie sa plateasca Studiourilor Warner Bros dreptul de utilizare. 
Exista informal, precum cele de bursa, care sunt platite dupa 
rapiditatea cu care sunt aduse la cunostin^a celor interesa^i. 

Cartea ne ofera o imagine asupra drumului sinuos parcurs de 
concepte integrate azi in via^a de zi cu zi. Cand Negroponte a inaintat 
o propunere la Departamentul Apararii in 1978, i s-a cerut sa elimine 
cuvantul „multimedia" din raport. Personalul ministerului s-a temut 
ca va primi Premiul Lana de Aur, acordat de senatorul William 
Proxmire pentru proiectul guvernamental eel mai inutil. Douazeci de 
ani mai tarziu se vor fabrica microprocesoare speciale care sa fie 
capabile sa manevreze toate caile prin care omului i se pot transmite 
informa^ii. Dar, intrucat simulatoarele au permis antrenarea perfecta 
pentru indeplinirea unor misiuni imposibile, precum eliberarea 
ostaticilor evrei lua^i prizonieri pe aeroportul din Entebbe din 
Uganda (1976), oficialii si-au reconsiderat ulterior pozhia (sa 
remarcam ca o parte dintre pilo^ii sinucigasi care s-au izbit de 
Turnurile Gemene, si-au efectuat antrenamentul tot pe simulatoare 
deosebit de performante, astfel incat cunosteau perfect cum se 
conduce un Boeing). 

Lumea se indreapta tot mai mult catre televiziunea digitala. In 
locul zecilor de televiziuni existente, telespectatorul va putea sa-si 
alcatuiasca propriul program. La fel, el isi va putea personaliza ziarul 
de diminea^a, astfel incat acesta sa-i furnizeze doar informa^iile care-1 
intereseaza. Serviciile informatizate, distribute de obicei prin cablu, 
protejeaza utilizatorul sa plateasca un pre^ in continua crestere pentru 
niste servicii nesolicitate sau de o calitate indoielnica. Era digitala a 
inceput in momentul in care Bell Atlantic a cumparat 
Telecommunications Inc., gigantul telecomunica^iilor prin cablu. 
Americanii au asistat apoi la o serie de achizi^ii japoneze 



surprinzatoare, care au aratat ca sistemul de valori american trebuie 
reconsiderat. Sony a cumparat CBS Records si Columbia Pictures, 
iar Matsusita a achizi^ionat studiourile cinematografice MCA. 
Filmele vechi au fost digitalizate, prelucrate si livrate prin cablu, 
raspunzandu-se unei cereri pe care producatorii americani o ignorau. 

In ciuda perfec^ionarilor continue, calculatorul personal a 
devenit desuet in momentul cand Sony a lansat stasia sa de jocuri, in 
care efectele tridimensionale facilitau accesul jucatorilor in universul 
virtual, la un pre^ incomparabil mai mic. Scaderea pre^urilor intr-o 
economie de pia^a face parte dintr-o politica economica. De exemplu, 
inca in anii 70 se putea stoca pe un disc optic 5000 de ore de muzica 
(prin folosirea unei radia^ii laser albastre, cu o lungime de unda cat 
mai mica si prin comprimarea fisierelor). Un sfert de veac mai tarziu, 
la trecerea dintre milenii, formatele comprimate audio-video au avut 
toate condniile sa rupa bariera protectoare, iar de atunci casele de 
discuri si studiourile cinematografice fac tot ce e posibil pentru a 
impiedica raspandirea inregistrarilor neautorizate in format mp3 ori 
avi. Cum cate un disc sau un film de succes produce incasari de 
milioane de dolari, de pe urma carora se incaseaza impozite 
semnificative (se zice ca discurile vandute de Beatles in America si 
Japonia au repus pe picioare economia engleza), aliunde lor sunt 
sprijinite atat politic, cat si legislativ. 

Pe de alta parte, comprimarea informa^iei permite transmiterea 
mai rapida cu un consum mai mic de energie, miniaturizarea 
continua a inghesuit circuite intregi in aparate minuscule, astfel incat 
calculatorul va deveni portabil (azi el a fost incorporat in telefonul 
digital, dar miniaturizarea continua). Tehnologiile de comanda prin 
voce sau prin ac^iune au fost elaborate de mult, Negroponte si-a 
inva^at videoplayerul sa-i recunoasca vocea si sa-i raspunda la 
comenzi inca dupa apari^ia primelor microprocesoare. In curand, 
vom ajunge sa ne imbracam calculatorul ori poate chiar sa devina o 
entitate integrata in corpul uman. 

Era digitala nu schimba doar indivizii. Ea remodeleaza insasi 
macrostructurile, pune in discu^ie insasi no^iunea de stat, conceptele 
juridice. In trecut, un stat era definit printr-un teritoriu cuprins intre 
niste granite riguros stabilite, unde locuia o na^iune. Cyberciviliza^ia 
depaseste aceste granite, astfel incat un grec poate lucra pentru 
fililala singaporeza a unui megaconcern germano-american. Lumea 
afacerilor tinde sa se globalizeze, iar marile firme de soft se intrec in 



a racola o for|S intelectualS excelent dotatS si pregStitS, care nu este 
exploatatS judicios in ^Srile de origine (Negroponte da ca exemple 
Rusia si India, dar putem include lini§ti^i si Romania aici). 

Era digitala este o provocare pentru legislate care se vSd 
depSsite de un avant pe care cu greu ajung sS-1 pStrundS in toate 
nuan^ele sale. Si apoi, peste tot in lume sunt diferite randuieli si 
obiceiuri. Un reprezentant al clerului islamic din Pakistan a cerut 
extrSdarea cantare^ului Michael Jackson, pentru ca felul in care se 
^ine de prohab contravine perceptelor islamice locale. Dar sS nu 
trecem oceanul. Negroponte da un exemplu american, unde o familie 
din California, care respecta legile acestui stat, a afisat pe un sit usor 
de accesat de oriunde din lume ceva ce nu era permis de legisla^ia 
statului Tennessee. Drept urmare, cuplul a fost ac^ionat in justice si 
condamnat pe baza legilor din alt stat american. Practic, el a fost 
extrSdat dintr-un stat american intr-un alt stat american. 

Sunt doar cateva semne ale unei schimbSri nein^elese inca in 
profunzime, care i-a surprins in atatea randuri pe politicienii sau pe 
factorii de decizie romani. Dar incapacitatea lor de a folosi noile 
posibilita^i oferite de patrunderea in mileniul informa^iei condamna o 
intreaga na^iune la dispari^ie (ultimul recensamant exprima cu 
claritate acest lucru). „Ca o for|a a naturii", zice Negroponte, „era 
digitala nu poate fi nici interzisa, nici oprita." Omul supravietuieste 
dezlan^uirilor naturii doar daca inva^a cum sa se foloseasca de ele. 
Era digitala e in primul rand o era a inva^arii continue. 

(Nicholas Negroponte, Era digitals, Editura All Educational, 
Bucuresti, 1999.) 

Pro-Scrisnr. 15-16/2002 



SUB ZODIA PELICANULUI 



In literatura romana exista doua feluri adanci de a rasuci cu^itul 
in rana: Caragiale si Urmuz. Caragiale, jignit de faptul a fi socotit 
„ultimul ocupant fanariot", s-a autoexilat la Berlin. Urmuz, umilul 
grefier de la Ministerial Adevarului Public, s-a razbunat in stil extrem 
oriental, tragandu-si un glonte in cap. Spiritul urmuzian, eliberat 
altfel printr-un transant refuz de-a sta legat de tarusul din camera 
imunda care adaposteste restul familiei Stamate, ne bantuie azi mai 
mult ca niciodata. Absurdul grotesc a devenit o forma de trai, o ^eapa 
atat de pregnant rasarita dintre indicatorii statistici, incat risca sa 
devina baza de impozitare al capacitatii noastre de supravie^uire. El 
este unicul nostra produs de export, marfa porto-francofona, cu 
trecere in lumea larga, din tristana tzara, prin marina soresciana, catre 
eugeniul ionesc. 

„Cica niste cronicari/ duceau lipsa de salvari..." 

ingana la sfarsit de mileniu Anagaia, pornind pe urmele lui 
Urmuz si implinindu-si cautarile intr-un volum aparat nu demult la 
Editura Umbria din Baia Mare, unde exploreaza semnifica^iile unui 
univers creat de un autor adulat de genera^ia interbelica, contestat 
perpetuu de politracii partidului unic (1), ocolit cu teama de critica 
academica, un om iesit din tipare, caraia i se dedicase pana nu demult 
doar o singura monografie, cea a lui Nicolae Balota. 

„§i-au ragat pe Rapaport/ sa le dea un pasaport..." 

Disparat inainte de vreme, Urmuz a devenit eterna emblema a 
frondei avangardiste, men^inuta cu incrancenare in memoria publica 
de nume precum Tudor Arghezi, nasul genial care din monotona 
polinomie a lui Dumitru Dim.-Dem. Ionescu-Demetrescu-Buzau 1-a 
iscat pe eel de Urmuz, Geo Bogza („acest El cu litera mare, tot asa de 
indrepta^it cum eel despre Iisus; amandoi aman^i ai viitoralui, 
apostolii unor lumi ce au sa vina"), Gheorghe Ciprian („Hurmuz este 
un nazdravan care se ia la har^a cu natura si creeaza alaturi de ea si in 
pofida legilor sale") sau Eugen Ionescu („Urmuz este unul din 
premergatorii revoltei literare universale, unul din profe^ii dislocarii 
formelor sociale, ale gandirii si ale limbajului din lumea asta"). 



„Rapaport eel dragalas/ juca un carambolaj..." 

dintr-ale carui schije se pot citi, ca in za^ul risipit pe rotundul 
unei cesti de cafea, intocmai ca in modelajele plumbului top it aruncat 
in apa, intocmai ca-n apele fantanii tulburate in noaptea de San 
Andrei, mesaje ce naucesc gandirea si apara adevarurile de rigiditatea 
judeca^ilor. „Nepamanteana" Ana Olos marturiseste ca aceasta 
introducere in urmuzologie s-a nascut dintr-o obsesie devenita scop: 
„puneam mana pe cite o carte din biblioteca, ea se deschidea la o 
anumita pagina, iar eu citeam consternata ceva care se referea fara 
nici o indoiala la Urmuz". Desi o cuprinde precum coaja galbenusul, 
precum scoar^a copacul, ar fi fals sa credem ca urmuzologia ne-a 
asteptat contemporaneitatea. Ar insemna sa credem ca marul eel 
buclucas a taraganat dezvaluirea legii gravita^iei pana ce Newton a 
catadicsit sa se aseze sub el. „Pelicanul sau babita" este un studiu 
rezultat din decantarea unor „varia^iuni pe un manunchi de teme", 
plasat sub pseudocenzura carteziana a lui: „Dubito, ergo sum." 

„Nestiind ca-Aristotel/ nu vazuse ostropel..." 

Ve^i zice, rau a ajuns Urmuz, daca au ajuns sa scrie ardelenii cei 
cumin^i si aseza^i despre el. Dupa Aurel Rau, autorul Fuchsiadei a 
fost abordat si de Ion Pop: „Pelicanul sau babi^a [reprezinta] un titlu 
de povestire didactica din vechile manuale de intunie." (2) Ana Olos 
considera ca: 

pelicanul - babi^a = 0 

reprezinta o ecua^ie potential diferen^iala, a carei solute a fost 
sugerata demult in Psalmul 102 a lui David, redata astfel in 
traducerea din 1688: „asemanaiu-ma cu pelicanul pustnic", adusa mai 
tarziu la o forma canonica. De altfel, numerologia si calculele nu fac 
decat sa releve caracterul funest al lui 23, unul dintre numerele 
ramase in ciurul lui Eratostene. Pentru exactitate, trebuie sa amintim 
ca fabula „Cronicarii" cuprinde, cu titlu, subtitlu si morala, exact 63 
de cuvinte. 

„Galileu! O, Galileu!/ striga el atunci mereu..." 

Titlul operei urmuziene, ales probabil de Sasa Pana, este „Pagini 
bizare". Autoarea noastra prefera sa-1 citeasca: „PAGINI BI-ZARE, 
cu doua zari si doua zaruri." Alfred Jarry (3) locuia la periferia 
Parisului intr-un vagon dezafectat si, precum Creanga, care avea ce 
avea cu ciorile cuibarite langa turnul Goliei, din cand in cand isi 



impusca paianjenii oplo§iti prin col^uri. Desi Stefan Roll a incercat sa 
acrediteze ideea ca Urmuz ar fi un fel de Jarry roman, trebuie sa-1 
dezamagim. Mama lui Jarry, ca si cea a lui Baudelaire, ca si cea a lui 
Toulouse-Lautrec, s-a recasatorit. Baie^ii acestia nu s-au impacat 
niciodata cu ta^ii lor vitregi. Despre Demetru Demetrescu-Buzau 
istoria a re^inut doar ca a fost implicat activ in razboaiele balcanice, 
ca participant la campania din Bulgaria (1913). 

„Nu mai trage de urechi/ ale tale ghete vechi..." 

Ana Olos reproduce un citat din Nietzsche care ne poate lamuri 
asupra in^elesului sugerat in versurile de mai sus: „0, cerescule 
Dyonisos, de ce ma tragi de urechi, 1-a intrebat odata Ariadne pe 
amantul ei filozof, la una din acele faimoase conversa^ii in doi de pe 
insula Naxos. Descopar un soi de humor in urechile tale, Ariadne: de 
ce nu sunt inca mai lungi?" Precum stim, Pascal avea ce avea cu 
nasul Cleopatrei... 

„Galileu scoate-o sinteza/ din redingota franceza..." 

Si totusi, ce vom fi vrut sa in^elegem prin zodia pelicanului? 
Cre^e babi^e, incalcite rfe, numai Cosbuc ne mai poate ajuta: „Despre 
aceasta pasare se credea un lucru curios. Anume: ca mama isi omoara 
puiul cu dezmierdarile ei, apoi vine tata puiului si atata isi sfasie 
pieptul cu ciocul pana iese singe, iar cu sangele inimii sale stropeste 
puiul mort si-1 invie. Sangele pelicanului se numea apa vie a 
mortii."(4) In 1998 s-au implinit 75 de ani de la disparhia lui Urmuz. 

„Si exclama: Sarafoff/ serveste-te de cartof!" 

Sa revenim la volumul doamnei Olos: „Recunoastem ca titlul 
carjuliei de fa^a trebuia sa fie de fapt: Pianul si Pelicanul. Dar e prea 
tarziu ca sa mai schimbam ceva." 

MORALA: „Pelicanul saubabita." 

NOTE IN TEXT: 

1. Un exemplu de acest fel gasim in cartea lui Valentin Lipatti, 
Valori franceze: Studii si articole (Bucuresti, ESPLA, 1959): 
„De curand a aparut la Paris eel de-al treilea volum al «Enciclopediei 
Pleiadei. Istoria literaturilor», sub ingrijirea lui Raymond Queneau. 
(...) In volumul de care este vorba au fost adunate literaturile 
europene, de la cea latina la cele nordice, literaturile romanice ca si 
cele balcanice. Printre ele se afla si literatura noastra, de la pagina 
1389 la pagina 1403. De altfel, literatura romana e pomenita si in 



prefa^a: «In ceea ce priveste romana» - scrie domnia-sa - «este o 
limba latina si literatura ei, in varsta cam de vreo doua sute de ani, a 
dat literaturii mondiale contributii interesante (Caragiale si Urmuz, 
mai cu seama)» (pag.XIII). Am citit o data, am citit de doua ori, sa 
vad daca nu cumva m-am inselat. Caragiale... si Urmuz? (...) Stimate 
domnule Queneau, cum a^i putea pune alaturi dadaismul de duzina al 
lui Urmuz cu marea arta a lui Caragiale?" 

2. Ion Pop, Avangarda in literatura romana, Editura Minerva, 
Bucure§ti, 1990. 

3. Parintele patafizicii §i germinatorul Regelui Ubu, cu mult inainte 
ca Philip K. Dick sa-§i inceapa romanul ce 1-a facut celebru: „Ubik" 

4. George Co§buc, Fat-Frumos al nostru §i pasarea Fenix. In vol.: 
George Co§buc, Opere alese, vol. IV: Scrieri in proza, Editura 
Minerva, Bucure§ti, pag. 87). 

(Ana Olos, Pelicanul sau babi^a, Editura Umbria, Baia Mare, 
1998.) 

Limes nr. 3-4 (7-8)/ 1999 



ESENJA ADEVARATEI MI§CARI 



Regretatul scriitor clujean Balint Tibor va continua, chiar dupa 
plecarea sa dintre noi, sa inveseleasca via^a multor genera^ii de copii, 
cei care vor citi ,,Nazdravaniile robotelului Robi". Intr-una din 
povestiri, micul robot si-a uns maxilarul cu un ulei foarte fin si cand 
inva^atorul 1-a pus sa citeasca un fragment de text, n-a mai putut sa se 
opreasca in punctul de unde ar fi trebuit sa continue altcineva. Prin 
urmare, spre hazul colegilor sai, Robi a citit tot, inclusiv caseta 
tehnica a car^ii, acolo unde scria: „tiparit in 4500 exemplare, pe 
hartie velina, 3500 brosat, 100 legat, in strada Brassai..." 

In car^i sunt trecute o mul^iine de date pe care de obicei cititorul 
le sare, desi s-a consumat mult timp si multa munca pentru adunarea 
lor, precum indicele cronologic, bibliografia, indexul de opere, 
autori, locality citate pe parcurs. Prin natura meseriei mele, sunt 
unul dintre oamenii care citesc o carte de la prima pagina la ultima, 
oricat de ciudate ar parea unele dintre ele. 

Nu e o activitate inutila. Cu ajutorul lor, din cioburile de 
informal oferite, am reusit sa reconstitui in buna parte activitatea 
parintelui Lauren^iu Bran, primul roman care 1-a tradus pe Eminescu 
in maghiara, fost presedinte al Asocia^iei ASTRA din Jibou. 

Recurgand la datele trecute in aceste pagini ignorate, ne putem 
face o idee corecta asupra felului cum a fost receptat de confra^i 
„Anticipa^ia romaneasca" (Un capitol de istorie literara), volumul a 
carui secunda apari^ie o omagiem in acest Pro-Scris. Mircea Opri^a a 
scris o carte de referin^a, a carei menire nu este sa ocupe un spa^iu pe 
raft, ci sa stea asezata pe masa de lucru, gata sa furnizeze, oricand 
este nevoie, informa^ii despre via^a literara si miscarea science- 
fiction din Romania. 

O prima varianta a fost pregatita sa apara inainte de 1990, in 
seria „Momente si sinteze" a Editurii Minerva, lucru care explica 
titlul lucrarii. „Science-fiction", denumire acceptata si folosita curent 
azi, a fost multa vreme un termen occidental decadent, importat din 
\am unde solda^ii imbata^i cu... Coca-Cola umblau clatinandu-se pe 
strada. Cenzura a impus folosirea termenului de „anticipa^ie tehnico- 



stiunifica". Nici el nu era mostenit de pe vremea lui Decebal si 
Traian, dar provenea dintr-o filiate franceza, mai usor de acceptat. 
Evident, sintagma se potrivea ca nuca in perete cu calatoriile 
temporale, una dintre temele specifice ale literaturii S.F., dar acestea 
erau rigorile vremii. 

Chiar si cu acest titlu, valoroasa carte n-a avut norocul sa fie 
aprobata. In cele din urma, autorul a tiparit-o pe banii sai, in 100 de 
exemplare numerotate si semnate. Volumul a vazut lumina tiparului 
in 1994, anul euRocon-ului timisorean, un moment de varf al 
stiin^ifictiunii romanesti. Realizat pe hartie fina, copertat, 
supracopertat, legat cu multa grija, el a fost menit dintru inceput sa 
devina o raritate bibliofila. 

Apari^ia lui a entuziasmat fanii, deoarece trecusera 14 ani de la 
publicarea „Literaturii S.F.", volumul lui Florin Manolescu. Cu ravna 
si multa pierdere de timp, Mircea Opri^a a recuperat acest interval 
deosebit de complex ca manifestari in noua sa parcurgere critica. 

RomCon 1994, Conven^ia Nationals de SF, i-a acordat in 
unanimitate premiul meritat. „Jurnalul SF" i-a consacrat un numar 
special in octombrie (94/1994). Insa pu^ini si-au permis sa dea 
30.000 lei pe o carte, intr-o vreme in care un numar din „Jurnalul SF" 
costa 150 lei, un „Helion" 1200 lei, iar un „Paradox" 400 lei. 

Jin minte ca autorul a starnit senza^ie atunci cand a oferit un 
exemplar la una dintre tombolele organizate in finalul intrunirii 
Asocia^iei Romane de Science-Fiction (ARSFan), al carei presedinte 
era. Ochii tuturor s-au umplut de speran^e si lumea s-a imbulzit sa 
cumpere bilete. Apoi s-a intamplat un lucru care are savoarea 
momentelor inregistrate de Ovid S. Crohmalniceanu in „Amintiri 
deghizate", un alt fel de a scrie istorie literara. Volumul aruncat in 
bra^ele zerfei Fortuna a fost castigat de Sergiu Nicola, eel mai 
cunoscut si mai premiat artist plastic SF roman, care tocmai isi 
cumparase unul, asa ca in cele din urma a donat obiectul castigat, ca 
un prim pas pentru infiin^area unei biblioteci a ARSFan. 

Dupa stingerea ultimelor clinchete de pahare, cartea a inceput cu 
adevarat sa-si implineasca rostul. In fa^a mea se afla acum o lucrare 
declarat elitista, intitulata pompos „Dictionarul esen^ial al scriitorilor 
romani", aparuta la Editura Albatros in anul 2000. Ea a fost alcatuita 
de un colectiv ce numara 50 de critici, coordona^i de Mircea Zaciu, 
Marian Papahagi si Aurel Sasu. Ve^i gasi in ea doar ca^iva autori de 
lucrari S.F.: Felix Aderca, Ovid S. Crohmalniceanu, Mircea Eliade, 



Mircea Nedelciu, Victor Papilian, Vasile Voiculescu. Lipsesc nume 
binecunoscute, care sigur vor fermeca peste ani copilaria si 
adolescen^a stranepo^ilor nostri, precum Victor Anestin, Horia 
Arama, Camil Baciu, Vladimir Colin, Constantin Cublesan, Sergiu 
Farcasan, Ion Hobana, Victor Kernbach, Adrian Rogoz, Gheorghe 
Sasarman (si inca mul^i aUii). 

In schimb, iata ca lucrarea ne rezerva si o surpriza. In 
bibliografia generala oferita chiar la inceput, printre opusurile 
prafuite din care s-au compilat articolele „esen^iale" referitoare la 
unii dintre traducatorii pravilelor bisericesti din secolele XVII-XVIII, 
gasim si prima edi^ie din „Anticipa^ia romaneasca". Dupa 
amaraciunea provocata de ignorarea atator talente confirmate de 
trecerea anilor in favoarea unor fanario^i de care nu mai §tie decat 
specialistul care a scris despre ei, m-am bucurat s-o vad trecuta 
acolo, semn ca macar una dintre operele scriitorilor romani de 
science-fiction a fost pre^uita la adevarata ei valoare. Iar meritele lui 
Mircea Opri^a vor spori in continuare, de fiecare data cand 
voluminosul „Capitol de istorie literara" va fi citat in viitoarele studii, 
comentarii, eseuri, lucrari de doctorat, analize, cronici, bibliografii 
tematice ori, desigur, chiar alte istorii literare. 

Ar fi un ultim lucru de adaugat. Degeaba ve^i cauta in lista 
bibliografica amintita „Dictionarul SF", intocmit sub coordonarea lui 
Mihai Dan Pavelescu, aparut cu un an mai devreme (1999) la Editura 
Nemira. Din pacate, car^ile tinerei genera^ii de critici, precum Catalin 
Badea-Gheracostea, Radu Pavel-Gheo ori Mircea Naidin au aparut 
dupa intocmirea „Dictionarului esen^ial al scriitorilor romani", care 
ar trebui sa-si lepede firma inselatoare cat mai repede, pana sa se 
arda. Caci S.F.-ul este ca si benzina: esen^a adevaratei miscari! 

(Mircea Opri^a, Anticipa^ia romaneasca: Un capitol de istorie 
literara, Editura Viitorul Romanesc, Bucuresti, 2003.) 



Pro-Scris nr. 1 (25-26) / 2004 



UN CRONICAR CONTEMPORAN 



Am citit primele fragmente din cronica lui Alexa Pasca, fost 
cantor in Alunis, intr-unul dintre numerele de inceput ale LIMES-lui, 
revista care sper ca va continua sa apara, in ciuda fluctua^iilor 
politice de la noi. Un alt numar a avut drept tenia „Jaranul roman 
intre individualismul funciar si cooperativizarea for|ata", lait-motiv 
intalnit si in marturiile cronicarului din fostul Saplac somesean. 

M-am bucurat sa regasesc fragmente mai ample in volumul 
„Memorii, jurnale si insemnari transilvane" (de ce 1938-1939?), 
alcatuit de dr. Cornel Grad, Corina Bejinariu si loan Maria Oros, mai 
ales ca intre timp descoperisem activitatea parintelui Lauren^iu Bran, 
o personalitate culturala (chiar interculturala) salajeana pe nedrept 
uitata, care a pastorit aproape o jumatate de veac turma credinciosilor 
din Alunis, lasandu-le mostenire o biserica noua. 

In mod benefic, Corina Bejinariu isi incepe studiul introductiv 
prezentandu-1 pe Alexa Pasca asa cum si-1 aminteste fiul sau, Ni^u 
(loan). E o marturie sincera, emo^ionanta prin simplitatea ei. In 
paginile lasate, cantorul din Alunis se arata a fi un moralist tenace, 
uneori intr-atat de sever, incat poate starni banuiala ca face parte din 
categoria celor care predica apa, dar beau vin. loan Pasca, prin intreg 
felul sau de a fi si de a povesti, ne convinge ca tatal sau a fost un om 
cu convingeri ferme, pe care a reusit sa le transmits si urmasilor sai 
direc^i. Nu este vorba despre convingerile politice, sus^inute cu o 
tarie pentru care „l-o dus la Poarta Alba, la Canal", care insa paleste 
in fa^a suferin^ei semenilor sai (citindu-1 pe Panait Istrati, Pasca 
deplange soarta minerilor care s-au revoltat in 1930, desi „guvernul 
de atunci al National Taranistilor era simpatizat de oameni de la noi, 
iar eu care atunci eram copil am ajuns chiar sa sufar intemni^are 
pentru acesti oameni sub regimul comunist"). Acest om care a refuzat 
sa devina lupul omului crede si incearca sa ne impartaseasca credin^a 
ca exista un mod mult mai frumos si mai bogat de a concepe via^a 
decat eel impus in ultimele decenii. 

Dupa cinci ani petrecu^i in „masina de tocat vie^i si destine", 
Alexa Pasca s-a intors in sat si a devenit tamplar, ca si Iosif, ca insusi 



Iisus. §i-a crescut fiii inva^andu-i meserie, astfel incat tamplaria a 
devenit „nu numai sursa de venit, ci si emblema unei familii". Dar, 
intocmai ca si I.C. Vissarion, un Edison oltean cu un destin 
romanesc, de la dispari^ia caruia se vor implini 50 de ani in toamna, 
saplacanul nostru a pastrat cartea aproape de suflet, devenind un 
autodidact, hranindu-si foamea de adevar si frumuse^e cu 
in^elepciunea marilor inaintasi, pe urmele carora incearca, modest, sa 
paseasca: 

"Nu scriu aceste lucruri din vreun interes personal sau din ura 
fa^a de conducerea ^arii ci din dorin^a de a-mi vedea patria mea 
inflorind si in plina fericire". 

El inregistreaza cu durere abuzurile unei stapaniri paranoice, 
care a obligat ^aranii sa se asocieze in cooperative organizate si 
conduse fara chibzuiala, unde se lucra in dorul lelii si nu se producea 
nici strictul necesar pentru membrii cooperatori. Ca urmare, fostii 
proprietari ai pamanturilor intarziau cat mai mult cu adunatul 
roadelor „ca sa mai poata sa ia cite ceva si sa-si duca acasa". Adesea, 
puterea a fost nevoita sa recurga la for^a: 

"Din ordinul autorita^ilor conducatoare, la culesul porumbului a 
fost adusa paza militara (mili^ie si garzi patriotice) sub a carei 
supraveghere s-a facut culesul ca sa nu se fure." 

Ceva asemanator am intalnit numai in romanele lui Zaharia 
Stancu, dar credeam ca e o exagerare. 

Regasim in insemnarile lui Pasca atat ritualurile bisericesti cat si 
rosturile neglijate ale unor obiceiuri din vechime: „in ajunul 
Bobotezei vremea a fost mai aspra pu^in dar in general buna, din 
stresina nu a picurat asa ca daca a fi cum spuneau batranii ca daca nu 
picura din stresina atunci se desprimavareaza mai repede". 

Alexa Pasca se vede un altfel de batran decat cei pe care-i 
apucase el si realizeaza cu durere ca urmasii sai vor pierde cu totul 
randuielile vechi, cata vreme copiii incep sa colinde de Craciun mai 
devreme decat cer obiceiurile, „deoarece interesul era de a castiga 
bani". Nu-i vina lor, „de vreme ce acuma au devenit paring cei ce 
nici ei nu au fost educa^i in aceasta direc^ie", 

Anoste devin pana si sarbatorile stapanirii: 

"Ca sarbatoare 1 Mai [1984] nu s-a prea cunoscut din alte zile 
doar ca s-au pus drapelele, incolo oamenii munciau poate mai tare ca 
si in alte zile, iar muncitorii care faceau naveta au profitat de aceste 
doua zile pentru a-si aranja treburile pe acasa si la camp. Mai mare 



farmec avea ziua de 1 mai inainte de razboi, pa vremea burgheziei, 
cand locomotivele de la trenuri veneau imbracate cu crengi verzi, iar 
pe la sate se sarbatoarea un fel de sarbatoare populara numita 
Annindeni..." 

Cronica lui Alexa Pasca este patrunsa de o triste^e sora buna cu 
cea a Ecclesiastului. Prin faptul ca ^aranului i s-a luat pamantul, el a 
fost nevoit sa se mute sau sa faca naveta la oras, sa renun^e la ciclul 
anual al indeletnicirilor agrare in detrimentul goanei zilnice dupa cele 
necesare traiului. In acest fel, omul a pierdut sensul existen^ei, a 
devenit un inadaptat care se imbata sau isi pune capat zilelor. 

Nu poate fi altcumva, cata vreme ritualurile din vechime isi au 
rosturile lor psihologice, afective, purificatoare, regeneratoare. Ba 
inca s-ar putea sa existe si altele, greu perceptibile, dar la fel de suie 
ca si gravita^ia. 

Ori de cate ori intalnesc in cale semnele compethiei dintre 
cultura tradi^ionala si civiliza^ia tehnologica, imi aduc aminte de 
„Rasarit de soare", o povestire a bucuresteanului Liviu Radu, socotit 
eel mai promisor talent european al anului trecut (premiul de 
incurajare Eurocon 2000). 

Un prospector e nevoit sa traiasca un timp printre papuasi. In 
fiecare diminea^a, Oumi tuni tami, adica „Schiopul ce cunoaste 
lucrurile din vechime", vraciul local, „se instala in centrul satucului, 
in fa^a colibelor acoperite cu frunze de palmier, si incepea un fel de 
litanie, acompaniata de bocanituri intr-o toba mica", un raget 
„prelung, modulat in mod bizar, fara pic de muzicalitate", menit sa 
aduca Soarele pe cer. Prima reac^ie a americanului trezit sistematic 
din somnul eel mai dulce (in secuime, i se spune „somnul purceilor") 
e sa vrea sa-1 impuste, dar cum cercetarea junglei nu prea da roade, 
firea sa pragmatica invinge, asa. ca in cele din urma se imprieteneste 
cu batranul numai piele si os si incearca sa ob^ina de la acesta 
informal legate de zacamintele din zona. Cum nu stie o boaba de 
papuasa, este nevoit sa inregistreze povestile vraciului pe casetofon si 
sa apeleze la al^ii ca sa le traduca in engleza. 

lata insa ca intr-o zi batranul moare. 

Satenii se despart printr-o ceremonie festiva de ultimul 
cunoscator al tradi^iei si tainelor firii, dar a doua zi de diminea^a 
constata cu surprindere ca Soarele n-a mai rasarit si asta nu numai in 
Papua-Noua Guinee, ci peste tot in lume. In vreme ce savan^ii 
incearca sa dovedeasca existen^a unui nor de praf cosmic care ar fi 



acoperit astrul diurn, americanul nostra isi da seama ca agasantul 
ritual matinal isi avea de fapt rostul sau, scoate caseta cu „ragetele" 
de intampinare a zorilor, o pune in casetofon, il porneste si, minune, 
Soarele rasare... 



Transilvania Jurnal, 15 mai 2001 



LITERATURA PE CONT PROPRIU 



Cred in principiile termodinamicii, in egalitatea dintre Lege si 
Statistics, valabila in cazul multimilor mari. Statistica nu favorizeaza 
pe nimeni, ea asigura o distribute tipica a coeficien^ilor de 
inteligen^a la mia de suflete. 

Orice popor dispune de un numar proportional de genii per 
marime in unitatea de timp. Numai noua ni se repartizeaza degeaba 
ra^ia de har. Noi suntem ^ara unde Poetul National si-a vazut 
„Poesiile" adunate intr-un volum abia la 33 de ani. Tudor Arghezi, 
copilul teribil din „Flori de mucigai", a asteptat cu 14 ani mai mult. 
In vreme ce presa literara colcaie de jivine politice, tot mai varstnicii 
„tineri autori" sunt lasa^i sa vegeteze in vidul ce inconjoara Galaxia 
Gutenberg. 

Singura salvare, ini^iativa particulars. Ajuta-te singur! Scriitorul 
roman isi rupe la fiecare salariu de cate o pagina, isi aduna volumul 
la ciorap. Cum aceasta ac^iune dureaza adesea ani si ani, cand e dusa 
la bun sfarsit, pare un fel de testimonie literara: „vedeti, asa scriam 
eu pe vremuri". 

Ovidiu Petcu si-a adunat, cu o tenacitate pe masura talentului 
sau, cele necesare pentru editarea primului sau volum: CHIPUL 
P AM ANTULUI . OAMENI IN SPAJIU. I-au sarit in ajutor prietenii: 
Lucian Babeanu (coperta), Ona Frantz (corectura), Victor Toros, 
Mara Popa... E volumul unui luptator, un memoriu despre tactica, 
strategia si ineficienta supravietuirii („Zgarda", „Ultima sansa", 
„Cosmar", „Domnului Frankenstein, cu dragoste", „A-5772"...). 
Povestitorul sare peste re^ete, canoane, stereotipii: 

„Este neliniste. In jurul focului, oamenii vorbesc pu^in, cerul si 
stelele cheama. Ei sunt apasa^i de nelinistea aceea a oamenilor cu 
Unelte. 

Unul se ridica in picioare, se apropie, glasuieste: 
-Inva^ati-ne sa zburam." (Oameni in spa^iu) 



Lui Ovidiu Petcu nu-i plac muschetarii SF. Arma lui este ironia, 
el despica cu taisuri de sarcasm: „SPORTIVI, SUNTETI SANGELE 
NATIUNII! DATI TOTUL!" (Planeta de gazon). Pamantul e un 
„ospiciu de iepuri", unde dragostea nu cunoaste hotarele secolelor 
(Pre^ul singurata^ii), iar via^a a fost germinata candva, in viitor 
(Tronner). 

Povestile bune mor de nemurire, inghesuite in manualele scolare. 
Ovidiu Petcu refuza poncifele, el insusi fiind o tenia si un personaj 
SF. „Cel care vede Timpul ii devine stapan". Existen^a e doar „o 
vanzare de timp" (Dincolo de albastrul timpului). Ireversibilul 
copleseste. „Ce ai cu oamenii, Alvaro?" Dezlegarea, indoiala, e 
ascunsa in vazul tuturor, pe coperta, sub titlu: „De ce m-a^i min^it ca 
sunt Om?" 

Acest volum de debut cuprinde povestirile scrise inainte de 
1989, in perioada cand autorul nu pornise inca lucrul la esafodajul 
teoretic menit sa fluture scufia science-fictionului atarnata pe funie. 
Vremea anticipa^iei s-a terminat, nimic nu se pierde, totul se 
trans forma, traiasca suprafic^iunea! Imagina^ia nu se serveste nici cu 
linguri^a, nici cu polonicul, ea este ca o mare in care te scufunzi si 
iesi (mai bun? mai tanar? mai dibace?) ud. Dar, pana sa-si inchege 
viziunea, „Homo cosmicus eternus pleaca intr-o noua aventura. 
Apune soarele planetei Onibbad..." (Nomazii) 

Pe cerul intunecat de lipsa luminitei de la capatul tunelului, 
steaua lui Ovidiu Petcu rasare. 

(Ovidiu Petcu, Chipul Pamantului: Oameni in spa^iu, Editura 
Carminis, Pitesti, 1999.) 



Fantasya nr. 12 / 1999 



DE LA FABULA LA SPACE-OPERA 



Am ajuns in ultima carte a lui Nicolae Pop printr-o intamplare. 
Poetul nascut in 1 Decembrie 1928, in Mirsidul salajean. Tatal sau 
era ceferist si avea niste prieteni la depoul din Jibou. Pe vreme aceea, 
feroviarii traiau in niste baraci amplasate intr-o vaioaga din spatele 
garii - azi un loc impadurit, unde doar ghizdul unei fantani astupate 
cu bolovani mai tradeaza existen^a unor gospodarii. Stramutat in 
Craiova si Bucuresti, el a pastrat legatura cu unii dintre prietenii din 
copilarie. 

Asa se face ca, saptezeci si cinci de ani mai tarziu, i-a trimis unei 
vecine din bloc un volum de poezii, „De pe ramul cantecelor mele", 
o culegere de autor ce cuprindea si niste „Stihuri acide" - o serie de 
fabule taioase, pe care le-am citit, mi-au placut, le-am semnalat si 
altora. Nicolae Pop a aflat si mi-a raspuns. Am aflat atunci ca nu era 
nicidecum o aparnie tomnateca, autorul debutase in 1977, cu 
volumul de fabule „Ventuze". A urmat apoi o prima carte pentru 
copii, „Fabule", frumos ilustrata de Dana Schobel-Roman, aparuta la 
Editura Ion Creanga in 1982. Bibliografia de autor cuprinde inca 
multe alte titluri: publicistica, versuri, prezen^e in antologii. Nici prin 
cap nu mi-a trecut ca fostul redactor-§ef al Editurii Militare are de 
gand sa scrie §i o carte de aventuri cosmice, ba mai mult, ne vom 
regasi in ea impreuna cu familia, prietenii, vecinii §i al^i jibouani. 

„Aventurile junilor astronaut Romeo §i Dan" (Jurnal de bord) a 
aparut la editura SemnE, aceea§i care i-a publicat „Cartea cu fabule" 
(2003). 

Eroii principali sunt Romeo Breban si Dan Gorun, doi 
adolescent de excep^ie, „medalia^i cu aur la o importanta Olimpiada 
stiin^ifica interna^ionala". Pe cand sa primeasca niste burse NASA, 
liceenii au fost rapi^i de o farfurie zburatoare, de la marginea 
ipoteticului oras transilvan Mesesani. Aventurile lor au fost 
consemnate intr-un „ Jurnal de bord", scris in catrene rimate, cu 
versuri scurte, de 7-8 silabe, in metrica de balada populara. 

Cei doi elevi supradota^i erau in vacan^a, la bunici si se jucau cu 
un zmeu, cand alaturi, „pe clin de plai", a aterizat o nava 



extraterestra. Spre surpriza lor, pilotul ozeneului era chiar bunicul 
lor, asa ca stirile despre rapire n-au fost decat o pacaleala pentru 
bietul mapamond. 

Ca in „Maidanul cu extraterestri" de Constantin Cozmiuc, nava 
fusese abandonata intr-o vie de niste fiin^e din alta lume, care au 
descoperit ca la noi exista „tamaioasa, nun^i, palinca si gustari", si-au 
gasit niste mirese si s-au juruit sa nu mai piece de pe Pamant. 

Farfuria zburatoare a fost modificata de inginerul Titirez si 
botezata „Maiastra", dupa frumoasa sculptura a lui Constantin 
Brancusi. Spre deosebire de proiectilul lui Jules Verne din „De la 
Pamant la Luna" sau de poluantele navete spa^iale, ea beneficiaza de 
o tehnologie ecologica: „decoleaza de oriunde, / zboara fulger sau 
domol / si coboara dupa voie / pe oricare fel de sol, / propulsata- 
ntotdeauna / de un sistem cu tainic har, / ce isi soarbe energia / dintr- 
un flux multistelar!" 

Evident, dupa decolare, baie^ii au facut cunostiin^a cu 
antigravita^ia si fermeca^i de starea de imponderabilitate au uitat ca 
misiunea lor este una de explorare (to boldly go...)- Au pornit deci, 
„cu fotonica viteza", catre Luna (distan^a care, la asemenea iu^eli, se 
parcurge intr-o secunda si un pic) si de acolo mai departe, prin 
Sistemul Solar. 

Periplul printre planete le-a prilejuit intalnirea cu o mica 
prin^esa, salvarea navei Gong din Constela^ia Lira si alte aventuri 
menite sa incante copiii. Nu le voi insirui aici, un fragment se gaseste 
pe „Bilet de voie" (http://www.bilet.go.ro), situl bibliotecii orasenesti 
din Jibou. Voi remarca doar indrazneala unui bunic, care, dincolo de 
statisticile alarmante, crede inca in viitor, in existen^a urmasilor, a 
urmasilor urmasilor nostri si doreste sa le hraneasca imagina^ia, 
curiozitatea, dorin^a de aventura. 

Am urmarit cu triste^e felul in care o parte din mass-media 
romaneasca i-a luat peste picior pe studen^ii care s-au straduit sa 
construiasca si sa lanseze prima nava cosmica particulars de la noi. 
N-am uitat campania turbata de denigrare de anul trecut, starnita in 
presa in momentul cand alpinistii nostri s-au pregatit sa piece catre 
varful Muntelui Everest. To^i acesti temerari au stiut sa nu-si piece 
urechea la vocile rau-inten^ionate si au dovedit lumii - oare cu cata 
durere in suflet? - ca sunt capabili sa indeplineasca o sarcina dificila. 

Exista o varsta cand, ca sa construiesti o „Maiastra" si sa 
retraiesti „Aventurile junilor astronaut Romeo si Dan", sunt 



suficiente o cutie mare de carton, cu ferestre decupate in chip de 
hublouri si complicitatea unui bunic ca Nicolae Pop. Copiii stiu, mai 
bine decat adul^ii frusta^i, ca daca vor face acel pas mic pe urmele lui 
Armstrong, vom avea parte cu to^ii de saltul intru omenire. Sa ne 
amintim, deci, cum e sa fii copil. 

(Nicolae Pop, Aventurile junilor astronaut Romeo si Dan, 
Editura SemnE, Bucuresti, 2004.) 



Pro-Scris nr. 3 (29-30) / 2004 



DINCOLO DE ISTORIE 



Alcatuita asemenea „Triptic"-ului, volumul sau de debut, din trei 
par|i, noua carte a lui Liviu Radu, intitulata „Constan^a 1919", 
demonstreaza maturitatea unui talentat creator de lumi imaginare si 
de povesti. Intamplarea a facut ca atunci cand s-au aniversat / 
comemorat implinirea a 80 de ani de la terminarea primului razboi 
mondial, sa iau parte la punerea in pagina a unei sume de comunicari 
legate de respectivul eveniment, studii semnate atat de nume 
cunoscute ale istoriografiei romanesti, cat si de cei mai buni savan^i 
maghiari din domeniu, deci sa am un cadru de comparable potrivit. 

Cu totul strain spiritului elen, care-si prezenta zeii cu bubele lor 
cu tot, ba Hefaistos inca isi mai tragea si piciorul, la noi istoria a 
dobandit o aura de sacralitate, cu preten^ii de perfec^iune, lucru care 
1-a determinat pe Lucian Boia s-o studieze precum o mitologie. Orice 
incercare de repunere a adevarului istoric in drepturi, precum cea 
incercata in anumite manuale alternative, a starnit un scandal 
monstru si o deruta totala, atat printre cititori, cat si printre autori. Ca 
sa dau un exemplu: Dimitrie Cantemir a fost un carturar „de talie 
evropeneasca", iar Constantin Brancoveanu un martir al crestinata^ii, 
dar oare cata sim^ire patriotica dovedeste acela care incearca sa 
descopere faptele incriptate de primul in cunoscuta-i „Istorie 
ieroglifica"? 

Pe acest teren minat al orgoliilor na^ionale paseste cu 
dezinvoltura Liviu Radu. Cartea sa propune trei alternative la istoria 
„reala", trei scenarii in care Romania ajunge sa fie inglobata pe rand 
in imperiul habsburgic, imperiul rus sau in eel otoman si, cum fiecare 
dintre aceste mari puteri a devenit una dintre invinsele conflagra^iei 
mondiale (Rusia de revohnia bolsevica), romanii incearca prin 
tratative sau cu arma in mana sa-si determine viitorul. 

Contestatarii capata de la inceput un os de ros, deoarece in 
„Tratative la Konsstanza" apare personajul Ion Antonescu (maior de 
husari, cu studii in Franca), pe care a incercat si Marin preda sa-1 
reabiliteze in „Delirul". La Liviu Radu, contestatul erou apare doar 
ca aghiotantul maresalului Aweresku, un militar ba^os, care nu 



dovedeste nici un pic de diplomatic in fa^a negociatorilor Antantei, 
cu toate ca acestia inten^ioneaza sa le atribuie ungurilor Banatul si 
Transilvania (Koszonom szepen!), adica sa distruga unitatea statala 
reprezentata simbolic pe soclul statuii regelui Karl (totusi de 
Hohenzoller), unde au fost trecute anii in care Austria a cucerit 
diferite „par\i" ale regatului: Transilvania - 1699; Oltenia - 1718; 
Bucovina - 1775; Muntenia si Moldova - 1782 (nicidecum 1859!); 
Dobrogea - 1878; Basarabia 1919. 

Sunt de admirat si cultura si dezinvoltura cu care Liviu Radu 
modeleaza un material atat de pu^in maleabil precum prejudeca^ile 
cronografice. Istoria paralela pare familiara, schimbarile introduse de 
autor opereaza eel mai adesea la nivelul detaliului, „buturuga" mica" 
capabila insa sa genereze semnifica^ii inedite - si unele idiosincrazii 
(cine se simte raios, sa se scarp ine!). Astfel, „Morgensternul" 
filosofiei si poeziei romanesti, Michail Eminowitsch, cona^ionalul lui 
Nicolaus Lenau (oare ca\i „patrrrioti" stiu ca Lenau s-a nascut intr-un 
sat bana^ean?), profita de rela^iile so^iei sale, Mite Kremnitz ca sa 
devina ministru al Culturii in mai multe randuri. 

Blasfemie! - vor urla cei care cunosc stradaniile revizorului 
scolar pentru jude^ele Iasi si Vaslui. De ce nu al inva^amantului? Sa-i 
lasam pe acestia in seama lui Sigmund Freud, care, la invita^ia lui 
Lazar Saineanu, a profesat doi ani in Bukarest, unde a fondat o 
scoala. Exemplele pot continua... 

Daca prima parte constituie un fel de introducere analitica in 
tema, cea ce-a doua parte a „tripticului" este creionata mult mai 
dinamic. Imi voi infrana pornirea de a va relata ac^iunea, pentru ca nu 
vreau sa va rapesc placerea de a savura arta unuia dintre marii nostri 
povestitori, careia i-ar merge buhul si-ar veni lumea sa-1 asculte chiar 
daca am cadea intr-o continua pana de curent, de-ar in^epeni 
tipografiile si autorii ar fi nevoi^i sa povesteasca prin parcuri, prin 
iarmaroace, pe la col^uri de strada, cu palaria in fa^a, „qie ting xia hui 
fen jie" = „atunci asculta^i dezvaluirile facute in capitolul urmator", 
cum ziceau meseriasii chinezi de odinioara, care se opreau din 
povestit intr-un moment cheie al ac^iunii si-si indemnau ascultatorii 
sa mai plateasca un banu^ daca vor sa auda continuarea. Eu am 
urmarit batalia aeriana purtata deasupra portului „Konstantia" cu 
sufletul la gura, desi mintea mea de fizician incerca uneori sa 
striveasca corola de minuni imaginata de autor, dar sa-i fi uns pe 
bolsevici cu maduva de oase intr-o zi cu Luna Plina, for^a nara^iunii 



tot m-ar fi smuls si m-ar fi purtat cu ea. La urma urmei, Poul 
Anderson si-a pus eroii din „Opera^iunea Haos" sa se avante in lupta 
pe cozi de matura sau pe covoare zburatoare si tot nu m-a deranjat. 

Una dintre corespondentele site-ului critic „Pro-Scris", o 
feminists infocata, i-a reprosat autorului ca n-a gasit nici un personaj 
feminin in carte, in afara de o varianta inedita a... „Miori^ei". Ii 
reamintim tinerei ca in vremuri de razboi, femeile si copii sunt pusi 
la adapost, ca sa nu pa^easca precum Anica, sufietul ingeresc care 
vegheaza asupra celei de-a treia par|i, „Fuga din Kiistange". Ea va 
trebui sa decida si soarta lui Nastratin Hogea, care a venit pana la 
plaja unde s-au adunat militarii turci care urmeaza sa fie repatria^i. 
Pitorescul erou cauta sensul unui vis care-1 obsedeaza, al carui in^eles 
simbolic ar fi ca putem cu to^ii sa mancam o paine mai proaspata in 
tara asta, fara sa ajungem la varsare de sange. Umanitatea si 
optimismul lui Liviu Radu transpare eel mai bine din felul de-a fi al 
suguba^ului hagiu, care devine un fel de alter-ego al naratorului (de 
unde mai pui ca principalul sau sfetnic e Karagoz, un catar vorbitor). 
Miracolul caracteristic povestilor orientale e dozat cu multa 
maiestrie, precum in cazul armasarului ucis pe plaja de stapanul care 
nu vroia sa se desparta de el, un „E1 Zorab" care invie, ca sa arate ca 
refugierea pe mare e doar o cale a disperarii, o sohnie lipsita de 
demnitate in cazul unor barba^i tineri si in putere. 

In concluzie, Liviu Radu reuseste sa creioneze trei lumi total 
diferite ca structura sociala sau ca mentalita^i, sa le individualizeze si 
sa le faca memorabile. El merita cu prisosin^a elogiul adus de 
Sebastian A. Corn in povestirea ce constituie inedita postfa^a a 
acestui volum, aparut in colec^ia „Morfeu" a editurii „ProLogos" din 
Bucuresti. 

(Liviu Radu, Constanta 1919, Editura ProLogos, Bucuresti, 
2000.) 

Pro-Scris nr. 5-6 / 2001 



O APOCALIPSA REZOLVATA 



Blocul 3 se afla pe strada Sfantul Raimond, col\ cu strada 
Crainicului, in vecinatatea Parcului Popular. Aici traiesc si mor 
personajele lui Liviu Radu din romanul „Spaime", aparut recent la 
Editura Pygmalion din Ploiesti. Ac^iunea e localizata in 1999, din 25 
iunie pana in 24 decembrie, evitand, spre surprinderea cititorului 
captivat de lectura, marea^a eclipsa din 11 august (29 iulie pe stil 
vechi), ziua cand Nostradamus proorocise ca din cer va cobori 
Antihristul. 

Caci toate angoasele locatarilor din blocul 3 sunt detectate, 
amplificate si exploatate de insasi Satana. Duhul Rau profita de 
apropierea anului 2000, de o serie fatidica de zile de vineri ca sa 
ucida cu bestialitate si sa ingrozeasca cartierul si cititorul. Liviu Radu 
e un prozator experimentat, un autor cu o bibliografie impresionanta, 
in fruntea carora stau volumele „Trip-Tic", „Constan^a 1919", 
„Optiunea" ori „Spre Ierusalim", stie sa gradeze tensiunea nara^iunii, 
sa mareasca bulgarul de zapada, sa-1 rostogoleasca sub privirile 
noastre uimite pana ajunge la dimensiunea unei avalanse 
atotnimicitoare. „Spaime" e o nara^iune care reuseste sa transpuna cu 
maiestrie atmosfera tipica a romanelor de groaza intr-un bloc din care 
se gasesc cu miile in Romania si sa ne starneasca fiori pe sira 
spinarii. 

Liviu Radu vizeaza, in primul rand, sensibilitatea tocita a 
romanilor. Diferite drame individuale sunt consemnate cu o acurate^e 
ce-ar fi starnit invidia lui Zola. Privite din perspectiva individului 
contemporan, agasat de haosul din Jara, ele par marunte, fapte 
diverse pentru cronicile negre din ziare, mizerii tipice ale tranzi^iei 
romanesti: pensionari care nu pot sa-si plateasca intretinerea, femei 
violate la ele acasa, tigani asasina^i de camatarii pe care au incercat 
sa-i insele, evrei teroriza^i de vederea unei zvastici desenate de niste 
pusti ce n-aveau alta treaba, afaceristi greci lichida^i de concuren^a, 
batrani fara aparare, sfasia^i de haitele de caini ce stapanesc noaptea 
strazile... Insa prin apari^ia Satanei, miza romanului devine 
covarsitoare, in joc fiind insasi soarta lumii. 



In mod surprinzator, ajuns la punctul culminant al nara^iunii, 
Liviu Radu alege o sohnie eroica, fantastica, ce contrasteaza 
distonant cu naturalismul prin care a descris anterior spaimele care ne 
bantuie existen^a cotidiana. Duhul Rau este infruntat de Amadeus, un 
calugar din Antichitate, ce a vegheat aproape nestiut in personalitatea 
lui Theofil §erb, un birocrat sters, lipsit de curajul exprimarii unei 
opinii proprii. Cu ajutorul unui nai, el cheama in ajutor un basilisc, 
faptura modelata dupa stindardul dacic al balaurului cu cap de lup, 
ruda buna cu sarpele fantastic reprezentat in ciudata statuie de 
marmura pastrata la muzeul din Constanta. Tovarasii sai, scutierii ce- 
1 inso^esc in lupta, sunt Dorel Dumitrascu, un pusti posedat de 
viziunea Raului si Vladimir Mul^escu, un fizician pasionat de 
ocultism. 

Inarma^i cu sare si apa sfin^ita, ei patrund in subsolul imund al 
blocului, profita de magia caracteristica serii de Craciun (care pica 
tot intr-o vineri), cand puterile Intunericului slabesc sub razele palide 
ale stelei ce-a vestit nasterea Mantuitorului. E o ac^iune de comando, 
o misiune aproape sinucigasa, ce va fi dusa la bun sfarsit doar prin 
colaborarea eroilor si cu un pic de ajutor divin. In momentul cand 
Raul e retezat din radacina, angoasele dispar, strazile se umplu cu 
copiii pornni sa colinde, in vreme ce aduUii pot sarbatori in tihna 
ceasul de vestire a Pacii. Multitudinea happy-end-urilor convinge, ele 
rezolva in mod natural problemele celor care au scapat teferi, 
trecerea in 2000 pare sa se petreaca sub auspiciile cele mai 
favorabile. 

Lumea e atat de fericita, incat n-ai zice ca peste nici doi ani va 
urma un 11 septembrie 2001... 

(Liviu Radu, Spaime, Editura Pygmalion, Ploiesti, 2004.) 



Pro-Scris nr. 2 (27-28) / 2004 



FERICIT CEL CE-§I 
CUNOA§TE FRAJII 



Nu este pentru prima oara cand science-fictionul romanesc 
abordeaza temele biblice. Printre cutezatorii ce au defilat sub 
stindardul ateismului militant, sa-i amintim pe Victor Kernbach cu 
romanul „Luntrea sublima" ori pe Alexandra Mironov cu povestirea 
„Nemasurate chinurile Lui". Cyberpunk-ul si Mike Haulica au adus 
pe ecrane chipul Madiei Mangalena, femeia pacatoasa mantuita prin 
dragoste. Liviu Radu a ales insa Calea iubirii, milei si iertarii si 
„Optiunea" il priveste. 

Glia e o planeta care seamana leit cu Pamantul de pe vremea 
imparatului Tiberius. O mare parte a lumii e stapanita de Imperiul 
Latgan si guvernata de imparatul Severus. Printre provinciile supuse 
se afla si Calmeea, locuita de obdinii care se inchina unui zeu 
invizibil, atotprezent si omnipotent. Enor, un legionar tocmit de 
Liviu Radu ca un fel de rascumparare a pacatelor cradului imparat 
Nero, asista aici la prima confrantare dintre doua entita^i: Madby si 
Colb. 

Colb este modelat ca un alter-ego al lui Hristos, trimis sa aduca 
credin^a, speran^a si dragostea intr-o alta lume. El isi explica simplu 
numele: „din praf suntem facuti, in pulbere ne vom intoarce". In 
cealalta parte, sa remarcam consonant Madby („mad" inseamna 
„nebun", „turbat" in engleza) cu ipoteticul „maybe" („poate", tot in 
engleza), deoarece autorul incearca pe tot parcursul romanului sa-i 
ofere Raului o sansa de pocain^a. Madby apare intai in trupul unui 
posedat, unde este recunoscut de Colb: 

„Ai tai te cauta. §tii prea bine pentru ce. (...) Crima, tradare, fara 
a mai pomeni de furtul navei cu care ai venit aici, intr-o partea 
universului necunoscuta alor tai." 

Madby refuza ajutoral si, profitand de avantajul unei tehnologii 
superioare, ii este usor sa salveze imperiul de invazia vestrogotilor, 



sa preia locul imparatul ucis in lupta si sa se impuna ca sef al statului. 
Dupa ce isi domoleste adversarii politici, mai cu vorba, mai cu fapta, 
noul stapanitor cucereste si teritoriile invecinate si se intoarce in 
capitala unui super- stat dominant. 

Intrat sub influenza senatorului Peterus Arbiter, un Petroniu 
corupt si venal, mult mai apropiat de realitatea istorica decat eel 
infa^isat de Sienkiewicz in „Quo vadis", Madby incepe sa traiasca 
intr-o destrabalare perpetua si devine din ce in ce mai pu^in popular. 
In cele din urma, declanseaza teroarea. 

Cu o cumin^enie in^eleapta, Colb nu reac^ioneaza spectaculos, ci 
se straduieste sa deschida ochii oamenilor, sa-i ajute sa se fereasca de 
Raul ce invadeaza Lumea. Spre deosebire de textul Noului 
Testament, Inva^atorul nu este vandut de Huda, care este injunghiat 
in clipa arestarii. Colb este sfaramat pe roata, astfel incat semnul noii 
credin^e devine cercul. 

„Optiunea" constituie in esen^a o meditate pe marginea textului 
evangheliilor. Dupa ce s-a scufundat intre filele textelor sfinte si ale 
celor apocrife, ajungand la un nivel de cuprindere pe care nu pot 
decat sa i-1 invidiez, Liviu Radu a gasit in sine in^elepciunea pe care 
unii au socotit-o pierduta: 

„Voi nu sunte^i slabi", zice Colb. „Sunteti mai puternici ca mine. 
Pentru ca eu am cunoscut aceste adevaruri, iar voi le-a^i descoperit. 
Eu am pogorat pe Pamant inzestrat cu stiin^a, iar voi v-a\i ridicat spre 
ea, fara sa va sileasca nimeni, doar din dorin^a voastra de a fi mai 
buni". 

Colb opune imnurilor de glorificare a imparatului demon o 
inva^atura simpla, ale carei radacini amare s-ar putea sa se afle in 
vesnica patimire din via^a literara romaneasca: 

„Fericiti cei care aduc pacea. 

Deoarece ei stiu ca nu ambi^ia desarta si lacomia fac omul 
fericit, ci impacarea. 

Oare fra^ii trebuie sa se ucida intre ei? Caci sangele cere singe, 
iar razbunarile nu vor inceta niciodata. 

Dar nu po^i aduce pace decat prin umilin^a. 



CIneva trebuie sa cedeze. Pc^i intoarce si celalalt obraz, cand esti 
palmuit. Dar daca acela care te-a lovit nu in^elege, gestul tau este 
zadarnic. Te va izbi din nou, cuprins de bucuria ca-i mai tare, ca nu i 
te opui. E mai de folos sa-1 faci sa in^eleaga ca nu trebuie sa loveasca. 
Ca nu trebuie sa-si umileasca fratele. 

Pacea e fra^ie. 

Fericit eel ce-si cunoaste fra^ii." 

(Liviu Radu, Op^iunea, Editura Pygmalion, Ploiesti, 2004.) 



Pro-Scris nr. 2 (27-28) / 2004 



O ANDROID A CASTA §1-0 CASCA 

ALBA 



Isabel, Ionescu Isabel, este o androida Cobra, dinamica, 
indaratnica, descurcarea^a, ca mai toate femeile din schi^ele si 
povestirile lui Sergiu Somesan. La prima vedere, pare o tanara ce 
tocmai „a iesit din criza de timiditate a adolescen^ei". Se imbraca 
simplu, dar provocator: poarta un tricou stramt pe care scrie „kiss 
me" cu litere rosii. Nu este un indemn, iar cine incearca sa dea curs 
indemnului, o pa^este. Isabel este scutiera si subalterna lui Tom 
Anard, unul dintre cei mai buni agen^i temporali, care a fost 
condi^ionat si trimis in societatea contemporana. Condnionarea e atat 
de perfecta, incat superagentul nu poate fi convins ca nu-i Andrei 
Tomescu, inginer de sistem la Axel SRL, calul de bataie al lui 
Gugu^a, galiganul din vecin. Misiunea lor e sa prinda cronofagi, niste 
monstri rasari^i dintr-un spa^iu paralel, pe care-i depisteaza 
pudrandu-i cu calc sau cu praf de creta. Ori sa descopere 
contrabandist! de literatura falsificata, pe care, in loc sa se grabeasca 
sa-i predea unei justi^ii harjuite de avoca^ii unsi cu toate alifiile, 
echipa de police temporala prefera sa-i supuna la niste cazne subtile. 

Un alt ciclu epic este eel „al butonilor", compus din povestirile 
„0 ipoteza aproape absurda", in care un tata care doreste sa faca o 
scamatorie constata cu surprindere ca ea ii iese, dar altfel decat 
inten^iona si „Iubitul meu din alta lume", unde acelasi procedeu este 
repetat la o alta scara si provoaca apari^ia unui alter-ego simetric 
dintr-o lume antiparalela in patul conjugal, spre surprinderea so^iei. 

Ma tern sa nu ramane^i cu impresia ca Sergiu Somesan e un 
autor hazos si haios. E drept, multe dintre nara^iunile sale, adunate in 
volumul „Sa n-o sanui pe Isabel", se inscriu in linia prozei SF 
umoristice, cultivata la noi de Felix Aderca (din genera^ia de aur), 
Eduard Jurist, Corneliu Omescu, Lauren^iu Cerne^ (din genera^ia de 
mijloc) ori Radu Honga, Dan Merisca, Dorin Davideanu (din „noul 
val" al anilor optzeci). Unele lucrari, precum „Dilema" ori „Planeta 
cu spioni" sunt niste divertismente frivole, din sfera anecdoticului. 
Dar in alte da^i, rasul provocat de Sergiu Somesan incatuseaza; in 



acest sens, e caracteristica reac^ia extraterestrilor care vor sa-1 
rapeasca pe Adam (un amploaiat timid si sters, chinuit de toata 
lumea) si sa-i transforme rasul intr-o sursa de energie motrica: 
„Extraordinar! Asa ceva nu am mai pomenit! Rasul lui are un 
coeficient energetic negativ. Cand rade pur si simplu ne absoarbe 
energia din rezervoare". 

Prin urmare, Sergiu Somesan stie sa fie si tragic cand rade. In 
cele mai bune proze ale sale, autorul dovedeste o capacitate deosebita 
de concentrare a absurdului, de conturare a unor situa^ii fara iesire, 
calitate care transpare mai ales in povestirile cu tematica pacifists, 
precum „Bla-bla-bla, domnule general", „0 racheta cu numele meu" 
ori „0 casca alba si-un copil in ploaie", povestiri ce au atras 
aprecierile criticilor sau ale unor jurii literare. 

Autorul manifests interes si fa^a de subiectele ce ^in de domeniul 
prozei horror („In trecere prin Predeal") ori al fantasticului 
(„Legenda fara sfarsit", „0 clipa de nemurire"). De altfel, Sergiu 
Somesan a publicat anul trecut un alt volum, intitulat „Carte de 
magie", asupra caruia ne-am aplecat cu mult drag si despre care am 
dori sa va spunem mai multe cu proxima ocazie. 

(Sergiu Somesan, Sa n-o saruti pe Isabel, Editura Arania, 
Brasov, 2000.) 

Pro-Scrisnr. 1 (17-18)7 2003 



IMPLINIRE IN 2 



lata ca Sergiu Somesan isi scoate, rand pe rand, cardie din 
maneca. Cea de acum nu-i nici valet de cupa, nici popa de trefla, ci o 
„Carte de magie", a doua din mana pe care o fileaza calm, ca un 
jucator profesionist. Daca in prima, „Sa n-o sanui pe Isabel", erau 
grupate mai ales proze stiunifico-fantastice, prezentul volum este 
menit sa ne dea fiori si sa ne poarte printre faliile in realitate care 
constituie lumea fantasticului. Ghid ne este insusi autorul, care 
foloseste in mod curent nara^iunea la persoana intai, lucru care-i 
permite sa ne duca de nas si sa-si faca numarul de iluzionism menit 
sa ne surprinda si sa ne vrajeasca. 

Povestirile incep cu chiar nara^iunea care da titlul volumului, o 
tagaduire din care izvoraste ira^ionalul, o negare deviata intru 
dragoste, o indoiala risipita de o percep^ie tantrica a rosturilor. Sergiu 
Somesan este un romantic, un sentimental, eroii si eroinele sale 
constituie cupluri primordiale, jumata^i androgine ce se regasesc in 
intimitatea propriului univers. Mainile dibaciului jongleur pun in 
miscare o roata de popice sclipitoare, care se invarte, se invarte parca 
de la sine, pana ne ame^este cu totul. 

In mod frapant, dezinvoltura cu care ne manipuleaza si ne 
indruma percep^ia pe alte carari, are o alta sorginte decat fantasticul 
inaintasilor. Sergiu Somesan nu poate fi asemuit cu Vladimir Colin, 
care ne plaseaza de la inceput intr-o farama de basm. Pe Eliade il 
conduce pana la usa care se deschide catre labirintul lumilor, dar nu-1 
urmeaza mai departe. Prin firea si firul zglobiu al intamplarilor, s-ar 
apropia mai degraba de Aderca, Arghezi ori Creanga. De fapt, Sergiu 
Somesan se joaca de-a fantasticul. El e un realist ce ne plimba masca 
insolitului prin fa^a ochilor, realizand un splendid spectacol de lumini 
si umbre. 

Eroul din „Cartea de magie", naratorul, e un „incuiat" (care sa 
folosim un termen la moda, preluat din lumea lui Harry Potter) care a 



intrat accidental in posesia unei car|i rare, scrisa de Simion Magul. 
Ca Saul eel dinainte de Pavel, el isi respinge rostul, pentru ca nu-1 
percepe, nu-1 in^elege: menirea sa e sa intregeasca un Univers 
frac^ionat si sa umple lumea cu farmecul si sofianismul Lilianei, o 
vrajitoare ini^iata in tainele cele mai adanci (intocmai ca in „Eva" lui 
Blaga, eroinele lui Sergiu Somesan ascund sub pleoape o taina „ce 
nimenea nu stie, nici Dumnezeu chiar..."). 

Oana (Vis) si Efida (Adio Efida) sunt femei voluntare, zerfe 
care-si implinesc poftele in urma unor stratageme elaborate, greu de 
deslusit pana la implinire. Cand nu exista o zerfa la indemana, ea 
poate fi generata cu ajutorul internetului, ca doar s-a stabilit stiin^ific 
ca sunt suficien^i circa 10.000 de credinciosi pentru ca o divinitate sa 
prinda via^a (Intalnire cu o zerfa). Lisa din „Ritual de trecere" 
incearca sa cheme din adancul tenebros al marii un monstru cu care 
sa se inso^easca si sa se transforme in zerfa, dar nimereste peste un 
barbat dezghe^at, inventiv, care, intocmai ca si Chirica din „Povestea 
lui Stan Pa^itul", stie cum se scoate coasta de drac dintr-o femeie. 

Nu este singura situate tensionata rezolvata potrivit unei logici a 
intregirii. In „Arena", extraterestrii captureaza cite un animal din 
fiecare specie de pe Pamant, inclusiv un barbat si o femeie, si le 
inchid intr-o arena pentru a determina de drept care e fiin^a menita sa 
stapaneasca planeta. Dupa ce carnivorele mananca ierbivorele, iar 
apoi se ucid intre ele, cuplul de oameni se minuneaza ca totusi nu 
sunt elibera^i, ca sa-si dea seama intr-un tarziu ca alienii habar n-au 
de dimorfismul sexual si ii considera specii diferite. 

Sergiu Somesan respinge orice forma de asceza, el refuza sa 
desparta ceea ce Dumnezeu a menit sa fie unit dintru inceput. Astfel, 
voiculescianul padurean din „Taietorul de lemne", e un aducator de 
noroc care confera calita^i magice, taumaturgice surcelelor taiate de 
el. Focul facut cu acestea vindecau pe cei din casa, iar fumul lor se 
inal^a drept catre cer, oricat de tare ar fi batut vantul. Totusi, ^inta lui 
Anatol nu este una inalta; precum bine intuieste Paraschiva, vaduva 
cea vesela, el se afla in asteptarea unei impliniri firesti, prin refacerea 
„ordinii casnice", ca sa reproduc o formulare inspirata a doamnei 



Mona Mamulea, care semneaza prezentarea volumului de pe coperta 
IV. 

Nici Rafael, piticul diform din a carui cocoasa rasar aripi de 
inger, nu constituie o figura mult diferita. Povestea lui reface tranzi^ia 
de la pupa la fluture, de la ra^usca cea urata la gra^ioasa lebada. 

Sergiu Somesan judeca lumea fara sa fie un moralist, iubeste cu 
patima fara sa ajunga la dezma^, crede fara a-si dori sa devina un 
sfant. Intr-o lume plina de supereroi, el traieste voluptatea de a fi un 
om simplu, un barbat care-si afla implinirea in 2. 

(Sergiu Somesan, Cadouri de Craciun, Editura Arania, Brasov, 
2001.) 

Pro-Scris nr. 2 (19-20) / 2003 



UN CRACIUN EXTRATERESTRU 



Sergiu Somesan a comis inca o carte zemoasa, in care realitatea 
se imbina cu fantasticul intocmai cum foile de varza invelesc 
tocatura. „Cadouri de Craciun" stau, ca si sarmalele, sub semnul 
rotundului si nu ne ramane decat sa adaugam un pic de smantana ca 
sa le servim publicului gurmand. S-ar putea ca ideea de baza sa le 
taie unora pofta de bucate: perechile de indragosti^i sunt inchise in 
cate o sfera impenetrabila, care devin globurile de cristal cu fulgi 
artificiali de zapada oferite la Sarbatoarea nasterii Mantuitorului de 
catre niste extraterestri omnipotent Probabil ca avem de-a face cu o 
civiliza^ie unde zapada e o raritate, iar fulguirile un prilej de bucurie. 
Si, desigur, poate si Craciunul lor are o alta semnifica^ie, dar 
constituie o ocazie pentru a oferi daruri. 

Minunile iernii sunt multe si nenumarate povestile lor. Un boier 
care vroia sa ia pamanturile unor razesi i-a parat la Voda ca sunt niste 
lenesi si nici lucrurile de acasa nu stiu a le face ca lumea, ca traiesc 
intr-o mizerie de nedescris si se darama casele pe ei. „Voi merge sa 
vad", a zis domnitorul, „si daca e cum ai zis, le voi lua ^arinile si ^i le 
voi da." La auzul taraseniei, razesii s-au repezit sa-si faca satul luna, 
dar n-au apucat sa-si termine toate treburile la timp. De aceea s-au 
rugat fierbinte la Dumnezeu sa-i ajute, iar Domnul s-a milostivit, a 
dat prima ninsoare, care a acoperit toate acareturile si murdariile cu o 
plapuma alba, stralucitoare, spre incantarea ochiului. Voievodul a 
fost placut surprins sa vada peste tot cura^enia zapezii si 1-a 
amenin^at pe boierul paracios sa-i lase pe oameni in pace, astfel isi va 
sfarsi zilele intr-o ^eapa. Poate ca Sergiu Somesan ar fi trebuit sa 
strecoare o sugestie vis-a-vis de ocazia sarbatorilor extraterestre de 
iarna, pentru ca nu e deloc crestinesc sa-i zidesti pe indragosti^i in 
cate o sfera translucida. 

S-ar putea ca nestiuta praznuire sa fie un secret de o insemnatate 
deosebita, la fel cum „Istoria hunilor" scrisa de batranul profesor din 



„Vizita de lucru" ar putea sa dezvaluie faptul ca ritualurile vechi de 
secole le permit razboinicilor din stepa sa migreze dintr-un secol in 
altul. Puterea hunilor provine dintr-una dintre „enigmele primordiale 
ale cosmogoniei" si de indata ce eruditul s-a apucat sa o dezlege, 
apare un comando calare cu menirea sa stearga toate urmele si sa 
ascunda taina vaselor de bronz. Ne intrebam de ce autorul n-a cedat 
ispitei traco-gete si nu si-a plasat eroul la poalele Kogaionon-ului, 
dar se pare ca tenia a fost epuizata de „Motocentauri pe Acoperisul 
Lumii" si ingropata atat de adanc incat nici diavolul n-o mai scoate la 
lumina. 

O varia^iune interesanta pe tenia comorilor blestemate o 
constituie „Lucrarea de diploma". Un dracusor prins la ananghie 
negociaza la singe cu un arheolog ca sa-1 convinga sa-si vanda 
sufletul. Definirea sufletului ca suma a tuturor activita^ilor psihice 
este conven^ionala si improprie, deoarece activita^ile psihice au loc 
doar in creier si deci sufletul ar trebui dispara dupa stingerea finala. 
Peticirea defini^iei cu „se admite posibilitatea supravie^uirii lui si 
dupa incetarea suportului material" e cusuta cu a^a alba. O definite 
adecvata ar fi putut fi gasita cu un efort minim rasfoind cartea 
academicianului Constantin Balaceanu-Stolnici, „Anatomistii in 
cautarea sufletului". Oricum, interludiul respectiv e menit doar sa 
pregateasca poanta finala, cand pestele eel mic e papat de un peste 
mai mare si Michidu^a da de Dracu. 

"Cadouri de Craciun" constituie si un manual de tehnica literara, 
care desconspira trucurile ordinare la care recurg scriitorii afla^i in 
pana de inspira^ie. Poate ca ar fi fost mai bine ca autorul sa se atyina, 
deoarece dezvaluirile pot destrama magia lecturii. Cititorul afla asa, 
fara jena, ca „Cele noua miliarde de idei SF" este o rastalmacire a 
unei cunoscute povestiri scrise de Arthur C. Clarke, ca Fredric 
Brown ar fi trebuit sa fie trecut ca autor atat la „Bla-bla-bla, domnule 
general" cat si la „Arena" sau „§ansa noastra s-a numit Adam". 
Ultima macar are scuza ca ideea de a genera energie prin ras a fost 
preluata ulterior de Studiourile Disney si a folosita in lung-metrajul 
de desene animate „Monsters Inc." Pentru atitudinea autodemitizanta, 
Sergiu Somesan merita sa fie trecut la index, in randul autorilor prin 



care science-fictionul romanesc capata cate o gura de oxigen si 
reuseste sa supravie^uiasca ca literatura intr-o perioada in care 
scriitorii intra in aten^ia publicului doar cand cand sunt calca^i de 
masina vreunui baiat de bani-gata pe trecerea de pietoni. Iar cine ii va 
imita pilda, ca el s-o pa^easca! 

(Sergiu Somesan, Cadouri de Craciun, Editura Karmat Press, 
2003.) 

Pro-Scris nr. 3 (21-22) / 2003